Bring on the night (studio version, concert version) of Regatta de Blanc (1979) by The Police. ‘ave a nice trip.

Just visited a hospital claiming to have an anti-smoke policy: there was a place for smokers two parking lots away from the nearest hospital building, near the highway. Note that the policy is called “anti-smoke” not “anti-smoking”. Note that the highway is called “freeway”. Note that, in any movie where somebody gets into a car and drives on a “freeway”, the music starts, so you won’t notice the total ridiculousness and ugliness of that activity.

The same hospital has a chapel for prayers inside one of the buildings. In my opinion, the place for smokers and the place for prayers should be swapped.

Now, there are plenty of modern parasites writing on how to quit smoking; they know better, they know it’s bad for you, because it was bad for them, or it’s just good for them that they can sell you, the smoker, a book on the subject. I am continuously amazed on the reasons these non-smokers smoked some time ago: to feel manlier, because others smoked, because of some advantages (?!?).

I remember exactly when I started smoking: it was 29 years ago, the autumn of 1981, in a toilet in high-school, after a general math test, when a friend and colleague of mine lit up a cigarette and started reading a letter he received from his girlfriend. It was a romantic letter. He invited me to smoke along with him, I was a non-smoker like all these ignorant anti-smoking pricks today. But I lit one for myself, listening to the reading and was transported from that toilet into an undefinable place. If that place has a name it should be poetry, or art. I decided then to smoke regularly. The second day I smoked a pack. I reached 3 packs a day in my most intensive periods of work or excitement and I’m smoking one pack a day now.

That’s when I decided to smoke. I knew already that smoking contains poisonous substances and is addictive because of the nicotine, that’s why I didn’t smoke until then. But the mind alteration I got from smoking that first cigarette opened an unknown space for my mind. I’m pretty sure that was at least 50% of chemical origin, the rest of it was the reading, but only a brainwashed idiot would try to measure that exactly.

After that, I lived moments of incomparable quality along with my cigarette; sorry folks, no human, dead or alive, was able to ever generate moments like that in my life. Chemistry, I suppose, or chemistry and biology, who knows? who cares, anyway, among the non-smoking drones today; but that doesn’t make it inferior to an individual’s best life experiences. These experiences come at a cost, but anything real comes at a cost, so you have to decide all the time if you accept the cost or not for anything you do.

Now, I write this because I’m harassed continuously by the arrogance of these anti-smoking ignorants.

First, you ignorants, know it now that if you do any activity other than directly growing your own food and directly building your own shelter, or educating someone to make these after you done them, you are on drugs. Whenever you want to recommend somebody to quit smoking you yourself should do the following:
- stay out of church, that is a much dangerous drug: it doesn’t even tell you when you’re overboard;
- burn all the music albums, all the art items you have: those are also drugs, illusions that “help” you carry on with your miserable drone life;
- burn all the books you have: those are also drugs, they’re just playing with your imagination, nothing is real, and if something seems real in them, it’s because it is a copy;
- don’t do mathematics, physics, engineering or computer science either: those are drugs for some types of minds for which lighter drugs, like beer, driving, fiction or TV staring, are not enough;
- never drink anything else but water: the rest are drugs, which, like all the drugs enumerated above, keep you living under the illusion that you’re worth more than a random spit.
- throw your TV away: that would prove yourself that you’re not only a lemming with attention deficit disorder.
- burn your car, never drive a personal vehicle: that’s also a drug so insidious you are never aware of the crime you’re committing.
- throw your so-called “assets” away: there is in some part of your mind a corner that’s high on them right now, if you own anything.
- never mention Hitler for educational purposes, you are, as a militant anti-smoker, a drone follower of his already.

As long as you’re not following all of the 9 steps above you should shove your non-smoking advice up your ass, you don’t have any right to suggest anything related to drugs to anybody else but yourself, actually you are a long living empty life common moron, exactly like those who waste their longest part of life on drugs.

Your long list of lame and meaningless addictions seems more disgusting to me than my smoking ever seemed to you, I just never bothered to tell you until now, when your harassment has became surreal and embarrassingly stupid for a human society.

M’am obișnuit cu desertu’ lu’ meden agan/soirs, prăjiturica autentic intelectuală cu care mă delectez din când în când: de multe ori are gust și mă tonifică, atunci când nu e intelectualistă, e o provocare sănătoasă la meditație/introspecție. Așa sună (ar trebui să sune), pt. mine, europeanu’: observator, ațos, prizonier câteodată în estetica propriilor gânduri ca’ntr’o bulă; bulă care, sclipind surprinzător în lumina contextului, se dizolvă’ncet spre undeva aiurea, după ce’ți revelă o bogăție a clipei.
Blogu’ ăsta, Humanist, sau oricare altu’, ar conta chiar și numai de s’ar ține scai de intrările din soirs.

Azi, la desert, primesc câteva din gândurile lui despre 1989, sentimentele prezente atunci. Dincolo de, sau pe lângă, cele pe care le simt la fel, adnotez:

“Solidaritatea europeană”: media occidentală crease de mult un clișeu despre viața “dincolo de cortina de fier”, un văl călduț în care europeanu’ de vest sau nord-americanu’ să se simtă bine, progresist, generos, în general să simtă mai apăsat ce nu simte de obicei. Francezii, erau atunci încântați să interpreteze ce se petrecea în România ca pe un ecou al propriilor imagini despre ei înșiși: luptători pt. libertate, egalitate, fraternitate. Pentru câteva zile chiar asta făceam atunci, noi românii, la fel de romantic ca francezii cândva. Chiar și numai pt. zilele alea românii sunt, independent, europeni.

“Sentimentul libertății”: am văzut deunăzi, un clip cu un vultur care’și face vânt de undeva de sus, agață o capră de munte și’o târăște până cade’ntr’o prăpastie, apoi își ia prânzu’ frăgezit așa, întinzându’i mațele. Cam asta mi se pare mie că i s’a petrecut României: o neatenție de capră care’a transformat’o'n prânzu’ unei dihănii zburlite cu stomacu’ gol, egoismului și ignoranței dintr’un creier cât un muc. De atunci, pt. mine, vulturu’ nu mai e simbolu’ libertății, ci agresivității.

Vulturu’ nu simte libertate: n’are cu ce. Vulturu’ nu e liber: face cât poate el ști. Iar noi rămânem niște capre idioate dacă interpretăm ignoranța agresivă și egoistă ca libertate.

Dacă o să am ocazia să fiu martor real la o astfel de scenă, vulturu’ ăla și’a gasit nașu’: am să’i sfărâm capu’ fără să clipesc. Vulturu’ a devenit, de atunci, pt. mine, o specie de care e necesar să mă lipsesc. Cu toată influența școlii, care m’a învățat că ecologia/natura e un lucru care trebuie respectat și înțeles, gândesc acu’, după clipu’ cu pricina, că sunt și eu un lucru natural, un om, și că respectu’ trebuie acordat condiționat, numai după ce filtrez prin propriile mele valori (născute contextual, ecologic, de asemenea, adică într’un efort de înțelegere): faptu’ că omu’ a supraviețuit, până acum, evoluției, se datorează deciziilor luate de om pe parcurs ( la fel și faptu’ c’are să dispară curând pe baza confuziei între libertate și ignoranța agresivă).
Reacția din 1989 a fost o decizie de tipul ăsta. Rămâne relevantă.

Cândva, cui mă întreba idiot: “Crezi în Dumnezeu?” răspundeam “Cred în Natură”. De la chestia cu vulturu’ mi’am schimbat răspunsu’, “Nu cred în Dumnezeu, Nu cred în Natură, eu, un om, sunt natura(l), și aleg să cred în Om” (o anume sub-specie a omului de azi: cea care încearcă să înțeleagă pe baza a ce a aflat omenirea și alege cu fapte pe măsura înțelegerii).

“Sentimentul egalității”: ironia’i că societatea aia fusese construită din principiu pt. sentimentu’ ăsta, iar sub-specia aia de oameni a simțit egalitatea teatral și numai după sfârșitu’ ei și doar pt. câteva zile. Fiecare din ei era responsabil pt. degradarea de până atunci a propriei demnități. A meritat, totuși, chiar și numai pt. câteva zile, și chiar dacă sentimentu’ autentic se duce odată cu generația și chiar dacă degradarea demnității a continuă și azi.

“Sentimentul insularităţii. Ştiai că nu mai vrei comunism, era clar.” Nu era clar deloc, ce era clar e că nu voiam dictatură. Mi’aduc aminte că prin 1990 ne’am întrebat, noi, românii, intens ce voiam de fapt, “Jos dictatura” sau “Jos comunismu’”? Mie’mi era clar că voiam “Jos dictatura” da’ am acceptat “Jos comunismu’” gândind că nu’i cazu’ să mă proptesc în cuvinte, un comunism democratic, socialism sau ce’o fi, al anilor 1990 nu avea cum semăna cu comunismu’ inactual (im)practicat până atunci.

Eu credeam, pe atunci, că valorile umaniste ale comunismului sunt universal recunoscute și practicate în lume (pt. că’s de bun simț și la mintea cocoșului); credeam, pe atunci, că sunt doar diferențe locale și că lumea externă României e un pic mai onestă cu propriile greșeli, refuzam să cred o boabă din propaganda internă și am refuzat să citesc Marx, Engels, Lenin sau producțiile politice locale; aflu, 12 ani mai târziu, că valorile alea nu sunt, de fapt și în fapt, recunoscute universal, aflu că propaganda capitalistă e la fel de omniprezentă, doar învăluită’n staniol și tehnici moderne de sociologie și psihologie, iar Dumnezeu încă face parte din explicații.

Nu mă ating nici acum de marxiști, cred cu toată convingerea că n’am nevoie de predecesori în materia asta: e suficient să fii atent, să’ncerci să’nțelegi, și ai, azi, suficientă informație actuală cât să’ți faci o opinie naturală și umanistă. Mai bine să redescopăr lucruri descoperite de alții decât să repet neatențiile lor.

Ce știu sigur acum e că un animal ignorant și agresiv din specia umană n’o să se lase convins de teorii (fie ele și verificabile fizic) să renunțe la manipulări de mase, trafic de influență și comercializarea de sclavi. Numai timpu’, cunoașterea și faptele împreună pot fi efective ca antidot la sub-specia asta. Care ignoranță agresivă se oprește din alt motiv decât o spaimă adevărată?

Pe de altă parte, prin ‘89, gândeam că mai au o scuză, caprele, să’ndure ce’au îndurat, obiectivu’ părea a fi independența economică și datorii externe zero; obiectiv (probabil doar în aparență) atins. Mă’ntreb care’i scuza caprelor de azi? Pt. ce obiectiv îndură ce îndură azi?