Ernu a produs Manifestul Cărții, pt. “Realitatea” (d’aia nici nu pun link, dacă era pe blogu’ lui ar fi fost altceva).

Mă opresc asupra evenimentului pen’că’i simplu să: cunosc puțini intelectuali români activi (mai puțin de 5).

Încep cu laudă lu’ Ernu: pen’că’i pasă, e atent, critică, propune soluții; laudă lui, e un intelectual și gata.

Pe mine azi mă doare’n cot de soarta cărții, dacă mi’ar fi zis cineva acu’ 20 ani c’am să zic asta acuma, l’aș fi’njurat. Da’ acu’ 20 ani abia mijea internetu’.

Cartea (în formatu’ ei clasic, pe hârtie) și’a jucat rolu’. D’acuma’i o piesă de muzeu, muzeu’ din apartamentu’ fiecăruia. Cartea’i peștele de sticlă, mileu’ de pe TV al părinților noștri.

Cei care scriu cărți, literaturiștii (turiștii literei), nu merită atenție nici cât o ceapă degerată: pe vremea dictaturii au șoptit cu dublu-înțeles, atâta au putut; pe vremea capitalismului fără limite s’au racordat fiecare la o bortă de cur și trag în ei cât pot. N’au produscreat nimic notabil pe plan intelectual: n’au observat nimic, n’au înțeles nimic; enumerat cu fiorituri, făcut mișto, certat ușa cortului. Au ajutat, în schimb la producerea unor obiecte de muzeu, decorații de mobilă, adică au ajutat o industrie, industrie a cărui scop n’a fost niciodată altu’ decât ăla de’a face bani, chiar dacă s’au folosit de greci și renaștere, de autori autentici. Literaturiștii s’au ajutat pe ei înșiși, doar atât. N’au a face, și n’au avut vreodată, cu cultura, așa că soarta lor n’are nici o șansă la urgență.

Nu’ș de unde le’a intrat ăstora în cap că e justificat să trăiești din scris ficțiune? Da nu contează de unde, are să le iasă așa cum le’a intrat: pe nesimțite.

Da’ să mă’ntorc la Ernu, care, spre ‘osebire de literaturiști, compune, mișcă, alături de vreo 3-4, cultura azi în România.
Partea care mă interesează în eseu’ lui e aia cu digitizarea sistematică, planificată, recuperatoare (cealaltă digitizare, informală, deja se petrece). Subscriu cu toate mâinile: un efort sprijinit de Stat de creare a unei biblioteci virtuale românești, ficțiune și non-ficțiune. Io m’aș băga la non-, dac’ar fi așa vreo inițiativă publică și loc de varii nepoți. Efortu’ Statului, aici, ar fi, în primu’ rând, de natură legală: un fel de temperare a copyrightului ca să le poți pune online în beneficiu’/prezervarea civilizației.
Implicarea Statului în cărți are rost, de la manifestu’ lu’ Ernu încolo, numai împrejuru’ digitizării, câtă vreme suntem în capitalism. Că din digitizarea asta publică ar beneficia și industria de carte, foarte bine, de ce nu?

Industria de obiecte de tip carte are să continue așa, la marginea morții, de decor; numa’ că și’a pierdut dreptu’ de’a mai avea vreodată pretenția a fi parte din cultură. Oricum, nu mai mult decât industria de sandale.

Apropos, ăștia care v’agitați cu proprietatea intelectuală și copyrightu’, n’aveți nici o șansă, voi ați dispărut de cam un deceniu din orice plan al realității care contează. Cu cât recunoașteți faptu’ ăsta mai repede și vă racordați la o altă bortă, cu atât aveți șanse mai mari la supraviețuire.

Bon, și’napoi la Ernu. Dincolo de digitizare, nu mă bag, nu mă’nteresează. Da’ subscriu iarăși la imaginea de context, la peisaju’ intelectual descris de Ernu. România e într’un stadiu avansat de descompunere, culturală și altfel. E nevoie de mișcat în contra, pus ceva peste altceva, întru prezervare dacă nu creștere .

Cam atâta’s io de acord cu tipu’ ăsta: în mare, zic io, e un betonist.

Da’ a călcat și pe ou:
“Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori.”
Dilema fiind între timp și libertate.

Domnu’ Ernu, comunismu’ n’a fost un regim aberant, că doar asta recunoști implicit în tot eseu’. Dictatura a fost aberantă. Comunismu’ nu e dictatură. Drept, o fi trecut prin dictatura proletariatului (cum altfel să recuperezi libertatea celor care culeg de la cei care aleg?) și s’a'nțepenit pe drum în dictatura unor idioți (așa cum azi capitalismu’, pornit de la idei de bun simț, s’a'nțepenit în dictaturi private și tribalism), da’ asta nu face comunismu’ un regim aberant. Poate foiai a zice regimu’ Ceaușist, ok, Stalinist, ok, securist, ok, da’ nu comunist.

Mulțam pt. eseu, d’le Ernu, da’ păcat că nu’i pe blog la matale să’i pun și link. Ai putea să’ncepi cu digitizarea chiar acolo.

Peseu: În comparație cu literaturiștii (rimând cu fripturiștii) mă gândesc la cei care scriu nu ficțiune ci text compilabil, atât de corect încât o mașină i se supune, cei care scriu free software, software liber. Programatorii ăștia au asamblat în ultimu’ deceniu un ditai sistemu’ de operare cu o grămadă de scrieri/instrumente software, toate sub un anti-copyright, adică scrierile lor nu pot deveni proprietatea exclusivă a nimănui: scrieri care permit oricui să scrie, să experimenteze, să măsoare, să calculeze, să comunice, să cunoască, să crească; pe scurt, scrieri care sunt infrastructura dinamică a Internetului.
Iar literaturiștii sunt atât de proști încât nici nu le dă prin cap să le observe, nicicum să le utilizeze (n’ar fi’n stare să recunoască o creație nici dacă i’ar mușca de față). Sau, cei care nu’s proști, ignoră fenomenu’ ăsta din jalnică slugărnicie mercantilă și idioție filosofică. Numai așa’mi explic cum de încă preferă să plătească licențe pt. sisteme de operare comerciale, doar tot Jan plătește, ăla care încă crede că literaturiștii au vreo treabă cu cultura.

Unii europeni speculează, degeaba, că, dac’ai număra, muuult mai multe ucideri s’au comis în est decât în vest. Asta, zice europeanu’, pt. că esticii, virusați de budism, Vedanta etc. nu recunosc existența realității, de unde, normal, după capu’ occidentalului, poți să omori liniștit sau să pui femeia în urmă cu doi pași, toate astea pt. că’s doar aparențe.

Zic că speculează cu picioare cam scurte pen’c'amicu’ nostru european nu duce gându’ pân’ la capăt: dacă realitatea n’are os ontic, atunci de ce’aș ucide? Dacă femeia’i om doar în aparență, atunci de ce mi’ar păsa atâta să meargă cu doi pași în urmă?

Argumentu’ europeanului cu estu’ nihilist e pe jumate. Cealaltă jumate îl desființează la loc.

Asta vine de la profii sforăind de la catedra europeană: realitatea are trei părți, aia de sus, de mijloc și de jos… și tot așa, de unde, dacă io’s propitar p’aia de sus, îs mai tare ca ăla care’i propitar p’aia de jos, etc. Iac’așa mi se umple viața cu partea de sus, de mijloc și de jos care trebe potrivită cu alte părți de sus, de mijloc și de jos. O frecție fără sens câtă vreme nu’i fizică sau inginerie.

Europeanu’i specialist în dat cu ceață: în numele creștinismului a ras civilizații, tot în numele creștinismului a furat de’a spart, a vândut iertări ș’a terorizat popoare inchizitorial.

Eu m’aș uita la ce întindere au dialectele în est: asta mi’ar spune aria geografică pe care oamenii reușesc să se’nțeleagă cumva, au un numitor comun; la asta estu’ bate vestu’ clar: dacă nu’ți iei în serios prea tare propriu’ cur, adică dacă te educă cineva că totu’i trecător, o aparență, ajungi să te’nțelegi cu mai mulți.

Uciderile, europeanu’ ar trebui să le numere relativ la mărimea populațiilor în care s’au petrecut, nu așa, en-gros. Da’ orice rezultat ar da, uciderea celuilalt n’are treabă cu filosofia estului, nu’și prea are rostu’ în tablou’ mare, estic, al lumii. Când au descoperit Chinezii Africa (budiști fiind), au descris ce’au văzut și i’au lăsat în pace pe băștinași.

Filosofia estului, însă, îți permite să fii cu adevărat liber: poți desființa orice la o adică, da’ n’o faci pen’că n’are rost (cum să desființezi ce nu ființează?), ș’atunci când ființezi ceva, o faci cu umor știind c’o faci, în esență, degeaba, o faci pen’c'așa ai chef, nici o condiționare sau piedică nu poate fi luată’n serios, adică mai în serios decât propria ta alegere. Și dacă totu’i o iluzie preferi s’alegi iluzia mai faină să’ți ocupi timpu’ cu. Sau iluzia cea mai neagră, depinde de digestie, vorba lu’ Huxley.

Dacă eu nu sunt și nici tu nu ești, atunci ce ne agităm așa? Încotro?

Dispariția onticului din discurs nu duce la dispariția moralei, ci a gargarei despre morală.

Blogurile sunt un mod de a comunica. Ce au ele diferit de alte mijloace media (ziare, TV) e că ți se poate replica, fără să poți controla replica asta în vreun fel, adică blogurile nu sunt read-only.

Sunt diferite nivele de a replica:
Unu’i comentariu’, care’i stocat alături de blogu' comentat.
Altu’i trackbacku’ care stochează comentariu' pe blogu' comentatorului da' anunță și pe cititoru' blogului comentat că există o replică/comentariu la ce citește. Cu alte cuvinte, un trackback asigură comunicarea în ambele sensuri între două bloguri.
Calitatea unui trackback e superioară unui comentariu pt. că poate fi reeditat până la forma considerată clară de cel care’l scrie și pen’că dispune de mai mult spațiu decât un comentariu, spațiu care permite o replică mai stufoasă.

Observ că bloggerii la care am făcut recent trackback au refuzat să’l accepte la destinație, motivu’: pt. că’s trackbackuri critice (în sens intelectual) la adresa intrării respective.
Asta spune câteva lucruri:
1. despre receptorii care’au șters activ trackbackurile mele recente către ei:
a. că nu vor ca cititorii lor să știe că există o replică la ce’au scris; asta e lașitate comună, șopârlism, piticism cultural; pe lângă faptu’ că prin asta receptorii demonstrează că nu’s calificați să vorbească’n numele democrației sau toleranței pt. că’i pe șleau că le displace, în fapt, și una și alta.
b. că nu’și dau seama că propriii lor cititori or să fie dezamăgiți de calitatea morală a unei astfel de încercări de cenzură, atunci când vor da altădată peste replică.
c. că le place muuult de tot să se citească pe ei înșiși exclusiv și cel mult să mai treacă vreunu’ doi să le sufle’n pânzele dragostei de sine.
d. că nu știu ce’i trackbacku’ și nici n’au avut măcar curiozitatea să vadă ce’i cu mecanismu’ ăsta, atitudine improprie pt. un intelectual.

În general, cei ce se ofensează ușor de trackbackuri care nu’s spam, dau dovadă d’un infantilism hilar. De ce dracu’ mai scrii o idee dacă ți’e frică s’o expui unei replici? Și ce sens are frica’n contextu’ ăsta?

2. despre bloguri: că sunt luate, în sfârșit, în serios ca mijloace de comunicare/informare; dacă ai ajuns să te temi că cititoru’ți ar putea da’ de critica la textu’ tău, înseamnă că blogu’ chiar contează.

Nu mai vorbesc de situația blogurilor mizerabiliste: alea făcute ca să’mpingă reclame, o variantă bășită, cu aceeași soartă ca ziarele și TVu’, a celor ce’ncearcă să trăiască din vânzarea de cuvinte. Numai autenticu’ nu plictisește, făcătura expiră rapid.