An ancient holy Chinese guy said, once: One is not a saint if one leaves any worldly trace after his own death. This quote being one of the worldly traces he left, it slowly follows that defining what a saint means is either worldly unimportant or self-contradictory.

crude-oil is now around 120USD/barrel, and is forecasted at 160USD/barrel in a year, that means it will almost double in two years, that means the high cost of using cars is finally getting visible for the ignorant too. Pittsburgh needs a subway network, now.

Did you notice how deeply moronic looks somebody in a suit and a tie?
Why do they keep wearing these horrible pieces of clothing? I find this habit atrocious.
The elderly have the excuse of the ’50s: factory workers had a work-suit, and their bosses a visibly different one. But the youngsters have none, unless they have to wear a uniform at school.
I once heard a justification that, in a meeting, having a suit help protecting the participants from distraction. Well, if a participant has problems focusing on the meeting’s subjects because of somebody else’s clothing, then that one shouldn’t be allowed to participate in such meetings in the first place.

My guesses on the reasons why we still tolerate this plain ugliness:
1. This is the new empire’s soldiers uniform.
2. The mass production of costumes and ties is cheap(est). It’s for drones, after all.
3. Most of us are morons still interpreting a suit as a sign of respectability, but this is part of point 1.
4. The tie usually helps at masking a huge belly, but why are some of those slimmer ones wearing it still? It’s due to lack of taste or imagination, perhaps.

Wondering what the new empire is?
Well, take a train and step down in Frankfurt Am Main. Walk towards the centre about 500 metres. Look on the right side: the obsolete centres of the empire of ignorance: the old churches; their uniform is now out-of-fashion. Look on the left side: the shiny sky-scrapers simbolizing the force of the new empire: the money exchangers. Their uniform is the suit and tie.

None of these two errors of humanity have anything to do with bridges, electric light or hard-drives. Whenever somebody in a suit approaches me, I ask myself if I am in the right place, then I think about what that person does for a living; in most of the cases it does make me puke, as listening to a fat intellectual otherwise in good health does.

Passing airwhales, from A view to a chill (2001), by Pete Namlook. Wish you feel like we do.

And a long due one: Libertăţii from 1989 by Disparition, a deeply emotional overview of the Romanian revolution. This album is, to my knowledge, the only significant artistic account of this event. It’s in the class of “Vangelis - Fais que ton rêve soit plus long que la nuit“. Wish u were there.

Sowiesoso from Sowiesoso (1987), by Cluster. Wish u were there.

I’m Romanian, so that makes me a byzantine European, that is, inclined to chit chat at the street corner. Here’s my 2 cents:

I lived and worked in Pittsburgh, PA, United States, between 1999 and 2002. In less than six months I had a strong feeling I don’t belong to this culture. This feeling is standardly wrapped and softened in concepts like “cultural shock”, implying that any culture is fine, but I disagree with this implication: any culture has something to fix in order to preserve humanism (the human as a naturally social creature).

My clear picture about US, in 2002, was that the low-density of people, the car and the big-capital freedom, biased everything: once you put a car under everybody’s ass, small businesses from the city die in favor of big-businesses outside the city, because it’s cumbersome to store a high-density of cars in the city, people migrate outside it, in driving distance from the new big stores or groceries, that means they spend a lot more time in their cars, which means they spend more time isolated and brainwashed by the radio stations financed by about 10 big media companies. I was surprised then to find out a more uniform opinion about everything than in Ceausescu’s Romania (Ceausescu was a petty dictator in my country, before 1989). This uniformity was tested when the war with Afghanistan started, then with Iraq. Living far away from each other didn’t help at getting feedback, like neighboring people in a bus/train can get, it also didn’t help with the food quality, the only practical solution being to buy sacks of food on the week-end, to eat it over the next week. That implies plenty of preservatives, which implies plenty of allergies and new diseases, which is good for the health business or making-profit-from-disease business. This also erased the sidewalks so one can’t walk from one corner of the city to another. This is the suburban concept: collect coupons for the week-end, go buy whatever the TV tells you it’s fancy, sit and watch your boring dream surrounding you with cars rolling and overweight people running on the alley in front of your lawn. It was clear to me that these people where living for a few others, the rich ones, who had no problem moving their money overseas when the natives had too high (read normal) expectations from their work. The money got exported, and the credit remained with the optimist suburbanite, who still thinks that evil people envy him. But the oil resource is thinning and the North-American way of life has to change. Indeed, good signs appeared, in Pittsburgh, at least: in 2008 organic food and bike stores became more visible, although the groceries did not come back: Oakland, a place with two university campuses and a big hospital, has yet no real grocery. Somebody from Pittsburgh Post-gazette asked me if I have any opinion on the current political issues, given the context of presidential elections, I declined as a recently landed here, but I still have an opinion, as an European: I would vote for president the one that promises to replace most of the highways with trains, subways and an efficient Berlin-like or Vienna-like public transportation; the one who would fund research in electrical vehicles, electrical energy storage and production; the one who currently stays connected to the Internet at least 4 hours a day and spends less than a half-hour per day in a car.

Anyway, not all is that bad as it sounds from the previous paragraph: a recession is starting, meaning that rich people from everywhere are upset, meaning that people living on credit are forced to rethink their dreams, meaning that wars are less probable, unless religious. Beside peanut butter, the next-best thing in US is the popular no-bullshitting attitude, and this is no cheap thing when I think of Europe.

I lived 3 years in Berlin and 1 year in Vienna, the rest (37) in Romania. The Germanic part of Europe seemed much more attentive and eager to discuss about what’s to be fixed. I felt them as healthy societies albeit the weather must affect their overall well-being. Peanut butter is not so good in Europe, unless imported from US, but public transportation, groceries and cafes allow people to socialize, to mature as humans. The high-density of people in Europe pushes many of them to fight to create a necessity and occupy a job to resolve it, meaning there are layers upon layers of people in unnecessary positions. This helps one mature, in general, through the brushing-with-each-other phenomenon, but also drives one to cynicism: non-manufacturing people start manufacturing interferences, smoke and mirrors. High-density population generates plenty of bullshit in Europe. In the background, Europe tries to copy all the free-capital based mistaken optimism, and it will fail similarly, with a variation: it did not assume that oil is forever; otherwise, the same wrong assumption that a higher number of people means a larger market and that this is supposed to solve all the problems.
Because of the bullshitters in Europe, I couldn’t get a research grant related to public digital libraries for four tries (one a year) in a row, and that in the context of the “knowledge-based society”. Knowledge-based society my foot. The bullshitters need ignorants to work for them, not documented and inventive neighbors. European bullshitters think Europe can exist as an entity and work for them because it is or becomes a unified market. My hope is that a common language can save the European Union from committing the same basic mistakes as the US.

So I agreed to leave to US again (with no right to work), meanwhile getting old and tempted to become cynical about some of my fellow Europeans.

I think, the most fundamental problem of the US-Europe world is the copyright, or “intellectual property”, an unjustified extension from potatoes to ideas or, rather, fake ideas. If the copyright is supposed to last a life and then some, then we should pay rent to the potato grower: for each potato which we ate, we should pay a rent to him, pay it as a “service”, for life and 70 years of his inheritors; each time we walk on a bridge or look at it, we should pay a fee to the engineer that built it.

The existence of copyright is the signal that the density of bullshitters reached a critical level, it also degrades the intellectuals into plain door-to-door sellers of fake things.

Referendumu’, din câte înţeleg, pe scurt, te’ntreabă dacă vrei ca parlamentarii să fie aleşi cum se aleg primarii acuma, adică pe nume, nu pe liste de partid. Zici “da”, ai vot uninominal, zici nu, ai vot pe liste sau mixtură.

Nu mă’nteresează partidele, eu vreau să votez un om în parlament la alegerile parlamentare. Ok? Partidele pot să se şi desfiinţeze, de când mă ştiu, fiecare partid e o pătură sub care s’adună tot felu’ de oportunişti. Orice alt fel de vot decât cel pur uninominal, orice prevedere a legii electorale care ne obligă să votăm o listă pe lângă un nume, şterge efectul votului uninominal: permite risipirea răspunderii în tot felu’ de maşinaţii de partid, schimbă scandalurile de până acum cu alte scandaluri.

Băsescu are dreptate când zice că orice altceva decât votul pur uninominal e echivalent cu a permite să ajungă în parlament oameni care nu’s votaţi.

Văd că toţi parlamentarii şi o grămadă de “analişti” cârâie că nu’i bine cu votu’ pur uninominal, că partide, că procente. E bine, era de aşteptat că o să’i ardă pe mulţi votu’ ăsta pur uninominal. Ce treabă au procentele şi partidele bre, aici e cetăţeanu’ şi cine’l reprezintă. Odată ce omu’ alege pe careva, îl deleagă p’ăla, şi numai p’ăla, să’l reprezinte, partidele n’au decăt să ia notă şi să se modifice în consecinţă.

Unele argumente atrag atenţia că dacă doi candidaţi au unu’ peste 51% ş’ăllalt 40%, câştigă doar unu’, iar celălalt, laolaltă cu cei care l’au ales pe celălalt trebuie să’l accepte. Adică se trunchiază reprezentativitatea. Drept. Însă votatul unei liste nu corectează problema asta. Trunchierea e necesară la fel cum e necesară când vorbim: când zicem “lingură” s’tem obligaţi să facem o trunchiere, altfel am avea de descris materialu’, duritatea, culoarea, dimensiunile etc. La fel şi aici, la fel şi la alegerile prezidenţiale.

Dacă omu’ pe care l’am votat mă dezamăgeşte pe perioada mandatului, gata, afară din parlament la alegerile viitoare, votez pe altu’ mai responsabil.

Gata, m’am săturat de gunoaie’n parlament pe bani publici. Aşa că eu mă’c şi zic da, la referendum.

Mulţam frumos d-nei Dordea pt. una dintre puţinele informaţii autentice din presa românească: lista cu candidaţii la alegerile europarlamentare de pe 25 Noiembrie (Duminică).

Am citit cu-minte lista şi am selectat pe cei pe care’i prefer (în ordinea listei) după criteriile de mai jos:
- lipsa declaraţiei de avere elimină candidatu’ dacă istoria lui profesională n’o face cumva irelevantă;
- o avere cu mult mai mare (gen 4 case, vilă de vacanţă, terenuri şi zeci de mii de alea prin alte conturi) decât are nevoie un om rezonabil scoate pe respectivul candidat din concurs;
- cei care n’au absolvit o facultate tehnică sau n’au studii care să implice logica şi verificarea/validarea pierd tare din viteză;
- cei care au “avansat” prea repede pierd tare din viteză;
- cei de pe lista neagră a Coaliţiei pt. un parlament curat pierd tare din viteză;
- cei care au pus pe picioare afaceri curate şi prospere, bravo lor, da’ nu’i califică necesar pt. europarlamentare.

Nu mă interesează din ce partid fac parte.

Cine mi’a mai rămas după filtru (am pus şi linkuri spre istoriile lor):

• PD:
  • Dragoş Florin David
  • Mihaela Popa
  • Maria Petre
• PRM:
  • Eugen Mihăiescu
• PSD:
  • Silvia Ţicău
  • Corina Creţu
  • Victor Boştinaru
• PIN:
  • Veronica Rădulescu

Discuţiile astea , despre copyright mă seacă, îs prea circulare, nesfârşite da’ tot pe loc:

Un ţăran culege 1kg de cartofi, e plătit cât face kilogramu’ şi dup’aia pa, gata, trebe sa mai scoată un kg de undeva altfel nu’i plăteşte nimeni un sfanţ.

Câţiva ingineri şi muncitori fac un pod, primesc un salariu pe contract, şi, după ce se termină podu’, gata, pa, mai vreţi bani, faceţi alt pod.

Ce’ar fi să se instituie un copyright pe cartofi şi pe pod: odată ce’ai mâncat cartofu’ plăteşti ţăranului sau inginerului până crăpi, c’altfel ai fi crăpat oricum. Nu sună de pe lumea asta, eh?

Acuma, în economia modernă, e chestia asta cu intangibilele. Mişto de lucrat cu intangibilele, mânci câteva kg de cartofi pe care, drept, le plăteşti, treci de câteva ori pe pod, pe care nu’l plăteşti că se descurcă el ingineru’, că’i băiat deştept, mai pierzi vremea unuia sau altuia până’ţi aduni inspiraţia, şi bang, copyright. Care pune mâna, să platească, cine se uită, să plătească, cine vorbeşte despre, să plătească, mă rog, iaca ce scrie la lege, în esenţă că ai obligaţii faţă de autor pe toată viaţa, plus 70 ani faţă de moştenitori!

Nu frate, nu’i drept. De plătit e de plătit suportu’ fizic al scriiturii, editurii, pt. fiecare exemplar. Mai rămâne de plătit autorului intangibilului să’şi mai poată cumpăra cartofi şi când nu e inspirat, ok, asta ar însemna, să zicem, f’o 10-15 ani. De ce 10-15, păi să zicem c’ai nevoie d’un an doi să’i dai o formă intangibilului, mai ai un an doi răgaz să vezi de’ţi mai vine ceva pe ţeavă, şi de nu, cu restu’ de 6-11 ani te respecializezi.

Cam atât, după max 15 ani, orice intangibil ar trebui să devină proprietate publică, adică şade în bibliotecă sau pe web şi e distribuit electronic către toată lumea, statu’ trebuie obligat să facă asta, altfel începe să coste cât nu face: nu mai poate crea unu’ sau altu’ că cellalt a pronunţat ceva similar deja, avocaţi, legi, pârnăi, criminali, înjurături, băi, mă laşi?

Recapitulez:
- editura vinde un produs fizic, cartea, care costă precum cartofu’, la bucată, trebe plătit ca atare, la bucată;
- editoru’şi vinde munca de inginerie a textului, layout, alea; asta se plăteşte odată pe publicare/instanţiere, precum podu’;
- autoru’şi vinde munca pe copyright limitat la 15 ani, adică

• orice alt (web)editor care mai vrea să’l publice într’o formă care are preţ (cerut receptorului) în bani, trebe să’i plătească autorului;
• cine’l publică pe gratis, însă, n’are de ce să’i plătească nimic, că’i face de fapt reclamă, îi măreşte piaţa potenţială tangibilă şi piaţa actuală intangibilă pe banii proprii. (re)publicarea asta e gratuită pentru receptori, deşi se face cu un cost pentru cei ce’o fac: biblioteca are un cost, deşi minimal, un website care distribuie gratis o copie a creaţiei, şi nu cere bani pe asta, costă de asemenea, deşi costu’ nu’i transferat receptorului, cu alte cuvinte cel ce răspândeşte în felu’ ăsta creaţia plăteşte el însuşi şi poate avea drept efect natural o creştere a numărului de potenţiali cumpărători ai creaţiei de la sursă, într’o instanţă tangibilă (cartea).
  Dacă cititorii potenţiali îs prea săraci azi să plătească tangibilul (cartea) da’ curioşi să citească, măcar devin mai inteligenţi social, şi ăsta e tot un beneficiu, ecologic, să’i zicem, pt. autor; mai târziu, când şi dac’or avea bani, or să cumpere o ediţie tangibilă măcar pt. c’au aflat că există.

Oricum, după 15 ani de la publicarea primei instanţe, orice obligaţie faţă de oricine ar trebui să dispară; în afară de bibliotecile care trebuie să păstreze o copie a primei instanţieri.

În fine, mi’e clar că autorii care (se fac că) nu înţeleg distribuirea copiilor operelor lor (după expirarea rezonabilă, de 10-15 ani, a copyrightului ) pe net ca pe o binefacere (lor şi societăţii), au produs doar ca să mănânce, nu ca s’adauge la spiritu’ lumii, adică nu comit un act de cultură ci unul ordinar, ca scobitu’n nas, sau încheiatu’ la şireturi, mă rog, sau crescutu’ de cartofi (da’ cu mâinile mai curate, mă’nţelegi), pe scurt, o slujbă mai albă la guler. Nimic rău în asta, da’ atunci genu’ ăsta de autori n’are nici o poziţie specială în cultură faţă de ingineru’ sau agricultoru’ de mai sus, ei rămân doar industriaşi/comercianţi ordinari ai literei/simbolului/interpretării, circarii zilei, o instituţie a distracţiei.

Şi uite’aşa, legea copyrightului, la noi, ca oriunde în capitalism, înfige autorului propriul deşt în nas şi complică lucrurile prin faptu’ că toţi cei implicaţi îs liberi să pretindă şi ei o bucăţică: cine le’a plătit ziua la toţi vorbitorii în cauză? cititorii, în cele din urmă, aşa’i? Între timp orice creaţie e obscurată de discuţiile despre copyright, şi e cu mult mai puţin accesibilă decât merită şi poate, azi.

Când autorii vor să’şi extindă copyrightu’, nu fac altceva decât să ajute editurile să’şi controleze piaţa: în era Internetului, producerea de intangibile e o tentaţie mare, oricine are să se simtă dator să’ncerce, ş’atunci, toţi producătorii de intangibile vor fi în competiţie pe platforma editurilor, iar editurile pot să’şi impună proporţia de profit în defavoarea autorilor. Dacă copyrightu’ ar expira în 15 ani, editurile ar intra atunci în competiţie cu copiile gratis: publicarea după aia are să fie extrem de selectivă, societatea beneficiază prin faptu’ că’i mai puţin zgomot pe hârtie. Mai bună d’atât, pt. autori şi receptori, nu e decât varianta în care editurile ar fi exclusiv publice (de Stat), şi se obligă să plătească autorii cât trăiesc; da’ varianta asta are alte trei probleme practice majore:

1. cum să poţi justifica de ce un anume tip de activitate (publicarea de cărţi) n’are voie să fie practicat liber de oricine;
2. e mult de lucru pe tema calităţii şi tehnicii de publicare aferente, şi
3. nu’i clar cum poţi s’asiguri o selecţie de calitate, de fapt e aproape imposibil: orice instituţionalizare a selecţiei naşte o cultură pitică şi conformistă.

În fine, discuţiile astea despre copyright o să moară natural în curând, loalaltă cu slujbele aferente: comunicarea pe net (cum e blogu’ azi) impune o economie a vorbei ajustată pe autor: pe net scrii când te doare sau te bucuri, când ieşi din cenuşiu, din timpu’ mecanic; de asta, comunicarea pe net tinde spre autentic, orice încercare de instituţionalizare (sau simulare) a comunicării pe net are un destin nul, şi cine o să mai piardă timpu’ cu arta de fiţă dacă nu mai aduce nici o sarma pe masă? o să rămână doar arta universală, sau, măcar, autentică; restu’ o să rămână marginal culturii dacă nu ignorat, adică pierdut.

Până atunci, nici un “specialist în intangibile” care vrea copyright mai lung de 15 ani n’o să mă convingă că are vreo legătură mai strânsă cu cultura/spiritu’ decât oricare alt cetăţean, în schimb, mă convinge că’l chinuie acelaşi lucru ca pe omu’-tramvai, anume că meseria’i nu se dovedeşte azi a fi bănoasă, şi face tot ca omu-tramvai: continuă a trage, a pagubă, la loterie, poate s’o scoate.