Dintr’o populaţie preponderent rurală, încet-încet, câţiva s’au şcolit pe la Paris şi Berlin, au ascultat muzică prin Viena, apoi s’au întors înflăcăraţi cu idei, virusaţi de urbanismu’ vestic.

Vine comunismu’ şi zice: eşti tânar şi’njuri cu gându’ la coasa de’a doua zi, la trezitu’ cu soarele şi culcatu’ d’oboseală? vino la oraş, îţi dăm casă, te ducem la lucru cu autobuzu’, stai la etaj, îţi dăm apă curentă şi, dacă eşti şi şmecher, te facem şi securist, de n’o să mai trebuiască să strângi un şurub cât oi fi, numa’ hârţogăraie.

Şi iac’aşa, mulţi au migrat la oraş, ş’au pus cărămidă pe cărămidă, ş’au văzut cum cresc lucrurile sub mîna lor şi erau mulţumiţi, ba chiar îşi cumpărau maşină, facută tot de ei şi se duceau şi la mare în fiecare an.

Pare’se că dinamica asta a anilor ‘70 la noi a fost încurajată de guvernele din vest, din motive politice (orice disensiune în blocu’ comunist putea ajuta la ceva) da’ncurajată ca orice în vest: pe credit. Şi când ceaşcă şi pupincuriştii lui au decis, romantic, să plătească datoriile României integral, românu’ comun (RC) n’a mai avut cum vedea legătura între ce făcea (blocuri, motoare, grâu etc.) şi ce’i ieşea (cozi la alimentară, frig etc.). Eu cred că ăsta’i motivu’ pt. care RC şi’a pierdut încrederea în şcoală, urbanitate şi în stat (despre stat în următoru’ eseu).

De altfel toată lumea era legată de părinţii/neamurile de la ţară, unii sentimental, alţii alimentar, alţii în ambele sensuri.
Le făceau vizite regulate. Erau cu un picior în oraş şi cu unu la ţară.
Iar cu picioru’ de la oraş se mişcau de formă că n’au avut timp să schimbe câteva generaţii de urbani care să’şi ia în serios şi onest datoriile administrative şi ştiinţifice/inginereşti, aşa sunt şi azi, majoritatea celor de la oraş.

Aşa se face că România azi arată, din punct de vedere urban, ca România lu’ Ceaşcă. Orice funcţionalitate aşa numit publică e simulată, orice român plătit de guvern e plătit de formă (cu excepţia probabil, a poliţiştilor), prin urmare şi el simulează că face ceva, şi chiţcăie când oraşu’/administraţia nu’l serveşte (fenomen la modă de 20 de ani).

Mă refer la transportu’ public, canalizare, cercetare, educaţie, sănătate, cultură. În timp ce câţiva km de autostradă costă milioane de Euro, salariu’ unui bibliotecar e mai mic decât chiria unui apartament obişnuit. Cum să nu te umpli de proşti?

În cercetare n’ai cum estima ce faci după două luni, pt. că principalu’ lucru de făcut în institute îs propuneri de cercetare pentru ‘competiţii’ (asta’i valabilă începând cu 1995). În cele din urmă îţi faci mâna, poţi să chinui un subiect şi să păcăleşti referenţi zeci de ani, în special când şi în vest procedura’i similară. D’aia în România nu ştim, în 2006, să facem nici măcar spumă de ras. Cercetătorii sub 40 ani azi îs plecaţi de mult, puţini se’ntorc din varii motive (umblă după cai verzi pe pereţi, ca mine, ori le e mai dor de casă decât de propria lor integritate), probabil mai mult emoţionale.

În educaţie structura e încă bizantină: fosile şi oameni mediocri rămaşi în poziţii de conducere de pe vremea lu’ ceaşcă, unii au murit alţii aşteaptă să; între timp şi’au promovat, sub ei, persoane care n’au, genetic, obiceiu’ să clatine barca, pe criteriu’ unde’i pui acolo stau, adică mediocri de asemenea. Deveniţi şefi la rându’ lor, ameninţaţi de vânturile reci ale economiei, ăştia’şi reglează singuri criteriile de apreciere, ca parlamentarii pensiile; şi’şi pun cât pot distanţe între ei şi generaţia mai tânără.

În sănătate, atât timp cât guvernu’ nu’şi recunoaşte datoria de administrator al societăţii, lucrurile se petrec cu un picior în afaceri şi cu unu’ în formalismu’ bizantin. Nu ştiu prea multe despre doctori, da’s convins că grila bugetară e la fel de stupidă şi pt. ei.

Aşa încât instituţiile de stat în Romania nu se dovedesc cu rost decât când au de îndeplinit o condiţie E.U. Funcţional, îs echivalente cu nişte case mari şi goale, unde un bucureştean transpirat, în maieu, cu pălărie pe ceafă, şade pe un scaun şi ştampilează, p’un genunchi, o cerere E.U., după ce’a scris rezoluţia cu un creion chimic: “da s’trăiţi, chiar acu’ au plecat pe uşă să rezolve problema”.

RC n’are cum să aibă încredere în simulacrele astea şi speră sa dea un tun, individual, d’aia chiria e 250 euro într’o ţară în care salariu’ mediu pe economie e sub 200 lunar, d’aia o să vezi ditai viloaiele prin zonele turistice şi muntele împărţit cu garduri, în timp ce pe la poarta viloiului cu aer condiţionat pluteşte o baligă pe pârâul ce se scurge nehotărât pe strada din faţă.

Recapitulând: n’au trecut destule generaţii de urbani s’apuce ceea ce numim civilizaţie să capete formă la noi. E un dat istoric.

M’aş avânta să zic că, deşi tinerii de azi (sub 30 ani) îs evident mai prost educaţi, or s’o scoată la capăt cumva, da’ mi’s convins că 80% din ei lucrează doar în publicitate şi la TV. Ceilalţi ori pleacă din Bucureşti, ori pleacă din România, ori se’nvârt p’aci în speranţa unui tun. Poate Internetu’ să joace un rol esenţial în evoluţia societăţii româneşti, da’ cred că, altfel, mai durează 20 ani până un tînăr (nenăscut încă azi) să poată simţi liniştit că nu s’a născut în plus p’aici, în “oraş”.

This entry was posted on Sunday, August 6th, 2006 at 10:44 pm and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.