Citesc azi “Pe comunişti, doar proştii şi ticăloşii îi credeau.”, semnat Liiceanu.

Articolu’ citat îmi sună ca şi cum ai încerca să striveşti gândaci de bucătărie cu o butelie de aragaz.

Dacă dl. Liiceanu a avut vreodată parte de vreo finanţare dintr’un fond public, atunci d-lui e şi prost şi ticălos. Şi prima finanţare pe care a primit’o de la Statul comunist (adică de la cei care i’au crezut pe comunişti) a fost educaţia. Deh, uneori o investiţie atât de generoasă naşte câte un intelectual de profesie cu conţinut de mahalagiu de carton.
Cum s’or fi numind cei care au profitat de cei care credeau în comunism? Criminali? Gunoaie? Nemernici? Imbecili?

Drept, comunismu’ a avut o hibă în definiţie, era de “o naivitate criminală” (expresie citată aproximativ din Karnough, din cele editate de IDEA): n’a avut protecţie built-in la homunculii ce alegeau condiţia animală. I-a creditat şi pe ăia cu condiţia de om. În fond, era o societate gândită să forţeze istoria şi limitele a 90% din cetăţenii lumii, mi’e de mirare că s’a năruit aşa târziu.

Pt. ăştia mai tineri de 40:

99% din ăştia mai bătrâni de 40 care se plâng azi de comunism, se plâng pt. c’au fost împiedicaţi p’atunci să facă bişniţă cu sprayuri goale pe jumate; dacă ăştia s’ar fi născut de partea ailaltă a cortinei, ar fi devenit manageri în publicitate şi specialişti în branding, indiscernabili de papagalii echivalenţi de azi, generatori de gunoi şi vânzoleală seacă.

Cei mai discreţi şi rafinaţi dintre bişniţarii de sprayuri s’au cocoţat în structura Statului încă din anii ’80 (imediat ce’a fost vizibilă naivitatea structurală a sistemului, şi nu c’ar fi fost comunişti autentici, da’ simulau cu talent). Ruinele pe care le vedeţi azi li se datorează lor şi celor care le’au urmat, cei care azi au peste 40 ani, nişte simulacre de comunişti şi anticomunişti deopotrivă.
De’aia zic, ori plecaţi ori îi scoateţi pe toţi din vizibil.

Dacă nu crezi într’o societate în care omu’şi propune să nu rămână animal, eşti ori prost ori ticălos, ori ambele, dincolo de asta, nu sfătuiesc pe nimeni să creadă, sau să nu creadă, ci să verifice, adică să trăiască atent.

Dacă s’teţi aşa tineri încât nu vă puteţi face o cât de mică imagine cum era pe vremea aia, iaca aici un instrument să puneţi în relaţie vremurile: intimidare/arestare în comunism <-> credit/lipsă de bani în capitalism.
În cheia asta se pot interpreta uşor lucrurile:

• trebuie să lucri, azi, 12 ore pe zi să’ţi plăteşti chiria şi întreţinerea? trăieşti, de fapt, ca şi cum ai fi fost într’o închisoare comunistă;
• nu poţi să’ţi exprimi, azi, opinia, de frică c’o să’ţi pierzi slujba şi n’o să ai cu ce plăti creditu’? e ca şi cum Securitatea, sau vreun membru zelos de partid comunist, ţi’ar fi condiţionat mişcările;
• ai o avere mai mare decât venitul mediu individual pt. o viaţă de om? eşti echivalentu’ unui “torţionar”;
• ceri o chirie mai mare decât salariu’ mediu pe economie? eşti echivalentu’ unui “turnător”;
• foloseşti maşina personală când poţi, în fapt, folosi transportu’ public? eşti echivalentu’ unui “turnător”.

Notaţi că sclaviei declarate şi negativ-coercitive din comunism îi corespunde o sclavie pozitivă şi mascată liberal în capitalism. Ambele sunt condiţionări esenţiale, da’ ultima’i mai efectivă: ai nevoie de atenţie şi discernământ să te prinzi la timp, al’fel te trezeşti abia după ce’ai făcut ani buni de puşcărie, dacă te mai trezeşti vreodată. În comunism de vină era Statul că nu te putea proteja de păduchi cu faţă umană, în capitalism îs ignoranţa şi lăcomia, a ta sau sau a vecinului, diferenţa’i că nici unu’ nu mai purtaţi uniformă.

Pentru introducere în subiect, vedeţi România azi şi Eu, Tu şi Statul.

This entry was posted on Wednesday, August 16th, 2006 at 11:31 am and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can trackback from your own site.