Ziceam mai jos că n’am avut timp, în România, să schimbăm f’o două generaţii de urbani, semnificative numeric, şi d’aia nu’nţelege nimeni de ce canalizarea trebuie să fie pregătită să poarte apa, la nevoie; sau la ce e bună ştiinţa, şi de ce contează să ai un vecin sănătos.

Fiind abia din prima generaţie de urbani (întâmplarea făcînd să mă nasc într’un loc calificat drept oraş pe atunci) îmi fac datoria să meditez public la ce’am înţeles c’ar fi important pt. societatea de azi, nu doar pt. România. Ar fi şi timpu’, c’am trecut puţin de 40 de ani ş’am trăit din plin şi’n capitalism şi’n comunism.

Capitaliştii (cei dintre ei care au resurse) zic că statu’ să nu’şi bage nasu’, comuniştii zic ba dimpotrivă. În fapt cei mai aprigi comunişti de’acu’ 30 ani ar fi fost cei mai de succes capitalişti pe partea cealaltă a cortinei: au dovedit aceeaşi ignoranţă a socialului.

Statu’i un contract între oameni vecini, cum că ei îs de acord ca un om (’al guvernului’) să fie desemnat drept administrator al neînţelegerilor lor, mai mult, administratoru’ ăla’i desemnat să îngrijească lucrurile naturale care’s între vecini: un pod, o linie de telefon, o ţeavă de canalizare, o pădure.

Într’un cuvânt funcţia statului e administrativă şi n’are cum altfel decât să reprezinte pe oamenii ce’l formează, prin definiţie. În lumea reală însă, statul are nevoie de resurse pe care cetăţenii consimt să i le ofere. Atâta vreme cât cetăţenii cred că statu’i ineficient, o frecţie sau un duşman, or să’i limiteze cât pot resursele puse la dispoziţie, iar statu’ o să devină şi mai frecţie, mai duşman sau mai ineficient.

E uşor ca orice stat să intre într’o asemena vrie dacă nu’i f’un principiu’ două la lucru care să compenseze cumva fenomenu’ până când cetăţeanu’i mulţumit iarăşi.

Pe scurt, omu’ nu trăieşte ca individ izolat, la ţară sau în urbe. Are nevoie de vecini, fac parte din definiţia lui. Şi dacă are nevoie de vecini, are nevoie şi de Stat, drept delegat administrativ pt. nevoile comune.

Societatea umană înseamnă Eu, Tu şi Statul, nici unu’ nu poate lipsi la’ntâlnire.

Problema e, cum pot eu să mă bucur că trăiesc? Păi caut să’mi satisfac toate dorinţele (în sensul cel mai general al termenului). Şi una din dorinţe e musai că, dacă mă’ntîlnesc cu tine, tu să’ţi poţi satisface dorinţele asemenea, al’fel ai să vii mai repede sau mai târziu ş’o să mi te plângi, dacă nu chiar să mă’nvinuieşti, că nu eşti fericit. Avem multe dorinţe şi Eu şi Tu, da’ dacă n’avem resurse suficiente să ni le’ndeplinim ambii atunci creăm un delegat să se ocupe de legătura dintre dorinţele noastre şi resursele necesare, ăsta poate fi un El, da’ dacă s’tem mai mulţi Eu şi Tu, cum se şi întâmplă, atunci or să fie necesari mai mulţi El, adică Statul.

D’aici rezultă şi ce treabă are Statul: să ne arbitreze dorinţele când intrăm în conflict şi să’ngrijească de resursele necesare îndeplinirii lor.

Dacă Tu te naşti lângă un râu şi Eu pe o râpă, e probabil s’ajungi să ai mai multe resurse ca mine şi, pt. că animale suntem la bază, poţi suci Statu’ cu faţa un pic spre tine; motiv pt. care eu am să fiu nemulţumit şi gata decăderea de care vorbeam mai sus, de unde primu’ principiu’ de arbitraj al Statului:

1. Averea totală a unui individ e limitată la necesaru’ mediu estimat pt. o viaţă a unui cetăţean din Statul care’i e administrator (de ex. salariul mediu pe o viaţă de om) : orice surplus de putere e nociv vecinilor.

Ş’aici e o fereastră în care Eu, de pe râpă, pot deveni invidios pe tine că dormi pe averea ta pentru că ai ajuns s’o ai mai repede ca mine. Drept urmare, sap un şanţ care se varsă la tine’n curte şi’mi fac nevoile în el. Tu zici că statu’i o frecţie şi gata decăderea de care vorbeam adineauri, de unde al doilea principiu de arbitraj al Statului:

2. Ştiinţa, sănătatea sunt servicii publice pe care Statul are datoria să le ofere celor ale căror resurse le administrează.

Adică, într’o societate umană, ce’am învăţat Eu, sau Tu, e o resursă accesibilă pentru oricare altu’.

Da’ chiar ş’aşa, cu toate că ştiu cum se face o canalizare, pot alege să rămân invidios şi tot în şanţu’ ce se scurge la tine’n ogradă mă uşurez. Tu zici că statu’i o frecţie şi gata decăderea de care vorbeam adineauri, de unde al treilea principiu de arbitraj al Statului:

3. Statul pune în aplicare un set minimal de legi sociale, să’i zicem Constituţia Societăţii. Legile astea sunt valide doar dacă întrunesc unanimitatea cetăţenilor cărora Statul le oferă serviciul de administrare; ele sunt, şi rămân, în număr suficient de mic să le poată învăţa, înţelege şi ţine minte şi cel mai leneş dintre cetăţeni. Cetăţenii care le încalcă de X ori sunt ori exilaţi într’o altă societate, dacă există vreo societate care să’i poată tolera prin legile’i proprii, sau aruncaţi la gunoi.

Se observă că deşi or să fi necesare jurii ca să ia decizia, n’or să fie necesari avocaţi să interpreteze legile.

Mai rămîne să ne asigurăm că dacă avem şi Eu şi Tu urmaşi, au resurse asigurate să trăiască mulţumiţi, de la naştere, altminteri, or să creadă că Statu’i o frecţie şi gata decăderea de care vorbeam adineauri, de unde al patrulea principiu de arbitraj al Statului:

4. Ai dreptu’ la un urmaş dacă i’ai asigurat suficiente resurse să trăiască o viaţă de om, de la naştere. Dacă s’a născut un om fără să’i fi asigurat părinţii resursele, resursele părinţilor aceluia îi aparţin exclusiv până la limita de la punctul 1.

De ce are omu’ nevoie de resurse asigurate de la naştere: să aibă cu ce trăi cât timp e educat, apoi să poată alege liber ce vrea să facă, fără constrângeri pe care nu le poate controla. Dacă ai un urmaş azi şi n’are resursele cu pricina de la momentu’ zero, ai adus un sclav pe lume, un om în lanţuri.

Şi administratorilor ce formează Statul le poate trece prin cap să sucească un lucru sau altul, de unde Eu sau Tu o să credem că Statu’i o frecţie şi gata decăderea de care vorbeam adineauri, de unde al cincilea principiu de arbitraj al Statului:

5. Orice decizie sau acţiune a Statului este publică, disponibilă fiecărui cetăţean pentru informare şi acţiune în consecinţă.

6. Dacă administraţia trebuie să fie ierarhică, atunci distanţa maximă între un cetăţean şi şeful administraţiei (Statului) trebuie să fie de maxim 3 persoane intermediare (de fapt depinde de numărul total al cetăţenilor serviţi de administraţie).

7. Statul nu acordă credit şi nu arbitrează creditori şi debitori independenţi. În general, Statul nu arbitrează relaţii care nu l’au implicat la momentul stabilirii lor. (Dacă x a împrumutat de la y, şi n’a returnat resursele, nu’i treaba Statului să arbitreze starea lor conflictuală, dacă Statul n’a jucat nici un rol în stabilirea tranzacţiei).

Să fim oneşti, agricultorii îi hrănesc şi pe cei de la oraş iar cei de la oraş au datoria să le întoarcă serviciul pe măsură: în general, să afle cum putem trăi împreună fără să ne călcăm pe degete, adică să afle cum se administrează societatea şi s’o facă. Oraşele sunt grupuri administrative.

Printre obiectivele urgente ale celor de la oraş ar fi:

• să facă roboţi să muncească pământu’; în general să’i uşureze munca fermierului/agricultorului.
• să interzică folosirea maşinilor personale în oraşe: se construiesc nişte blocuri-parcări la marginea oraşului, iar maşinile aşteaptă acolo până când proprietarul lor pleacă din oraş. Restul timpului, proprietarul maşinii foloseşte doar transportu’ public în oraş. Maşinile de transport marfă sunt marcate ca atare şi’s singurele care au vreun rost să facă trafic în oraş, în afară de transportul public.
• educaţia la toate nivelele, cercetarea şi sănătatea sunt servicii publice; cei desemnaţi să le execute trebuie plătiţi suficient să poată trăi rezonabil (fără să fie hărţuiţi de lipse zilnice); plăţile au o parte dinamică şi una statică: partea dinamică trebuie să compenseze schimbări ce au loc pe piaţă: de exemplu, azi, un bibliotecar, în Bucureşti, trebuie plătit cu salariul mediu pe economie (partea statică, vreo 160 euro) + o ajustare până la salariul mediu pe Bucureşti (habar n’am cât e venitul mediu în Bucureşti da’i sigur mult mai mare decât în ţară) + o ajustare dacă are de plătit chirie (200 euro, că atât e azi chiria la o garsonieră); partea dinamică fluctuează în timp şi în teritoriu.
• administratorii care nu’şi fac datoria către public de X ori (de exemplu, n’au respectat o limită de timp) sunt eliminaţi din sistemul administrativ, fără dreptul de a mai administra nimic în Stat, pe tot restul vieţii lor.
• cei ce astăzi se numesc politicieni trebuie înlocuiţi treptat dar total cu oameni care absolvă studii speciale, de administraţie publică; iar partidele politice n’au nici un rost, îs înlocuite de organizaţii civile de administratori şi cetăţeni concentrate pe îmbunătăţirea unei funcţionalităţi sociale sau alta; au existenţă impermanentă.
• administraţia, la toate nivelele, publică zilnic un log indexat pe Internet, ca serviciu public, cu toate deciziile luate şi tranzacţiile/alocările de resurse efectuate.

This entry was posted on Monday, August 7th, 2006 at 12:51 am and is filed under umanism. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.