Ce zic e că’i impropriu, fără sens, să discutăm despre restul. Rămânem cu concluzia: orice discutăm despre, există; orice tace, nu e observat, n’are încă nume, un atribut, acolo, nu.

Dacă nici o altă piatră nu te ciocneşte şi nu te’a ciocnit, nici un gând nu te’a gândit, nu eşti, înţelegi?. Dacă’nţelegi, eşti: ai ciocnit’o şi gândit’o tu. Data miners, parse this .

Încolo, mulţam lu’ Ovidiu Ţichindelean pt. gându’ cel autentic. La mai multe, cu sănătate. Pân’la situ’ personal, îl invit să se producă şi p’aci, când o fi.

Aşa că, prin definiţie, observatorul (subiectul) are o unitate de timp proprie (caracteristică) mai mică decât a observatului (obiectul), cu alte cuvinte, o entropie mai mică (o să vedem, un pic mai încolo, de ce şi cum unitatea de timp proprie unui ceva e proporţională cu entropia acelui ceva).