Tag cultură - humanist @ roua.org :

chiar artă

Written by Romeo Anghelache no comments

Nu credeam c'o s'am de ce pomeni v'odată v'un artist contemporan român, da' iaca, se mai întâmplă:

Teatrul SubPământ. Valea Jiului după 1989 vă invită la: Spectacolul Sub Pământ - a doua reprezentație în București în proiectul Muzeu în Mișcare -

Echipa proiectului: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Bobo Burlăcianu, Adrian Cristea, Vlad Petri, Ana Colțatu, Ștefania Ferchedău, Cătălin Rulea Coordonatori: Mihaela Michailov și David Schwartz. Parteneri: Asociația Alburnus Maior, Dianei 4, Teatrul de Artă Deva, Teatrul Municipal Baia Mare

Ca introducere'n temă, sau postfață, ui'ce zice Claude Karnoouh pe CriticAtac despre.

Wish we were there. Respekt!

Eliade și păpădiile

Written by Romeo Anghelache no comments

Mie Eliade mi s’a parut genial și ca literator (au fost paragrafe sau povești care mi'au explodat secunda), cum tot așa mi s’au părut și Hesse și Ende și Huxley (din primii trei am citit inainte de ‘87, pe Huxley însă, l’am citit până’n 2007, cum i’am descoperit romanele pe rând, cu țârâita, pe ici pe colo prin lume)…numesc geniali pe cei care mi’au revelat un sens, o coerență posibilă a lumii. p’aia cu adolescentu’ miop am omis’o, la fel ca și ziaristica…am ajuns la Eliade prin Huxley.

Eliade e, din perspectiva mea, unu’ din oamenii întregi, rămâne un reper cultural major, spre deosebire de comentatorii lui de shopping, care se disting de contemporanii lor prin doar faptu’ ca au o etichetă de preț pe firimitura pe care abia d’au puit’o'n chinuri, imitând ritualuri.

Cei care nu i’au urmarit (răsfoit) referințele bibliografice din Yoga: Essai sur les origines de la mystique Indienne au puține șanse să’nțeleagă pe unde’i Eliade în cultura mondială, și cât de natural șade literatura lui lângă istorii. Sigur c'ar lua cam vreun an din timpu’ cuiva, da’ ce nu poți face pe timp de criză?

oricum, mi se pare o făcătură metoda prin care specialiștii în vag își inventează o “știință” a lor, inventariază obiecte care nu’s de inventariat, măsoară lucruri care nu’s de măsurat, imită ritualu’ științei doar-doar ș’or crea o legitimitate dincolo de statura lor culturală de tarabagii…

lecția pe care’am primit’o de la Eliade e că poți face din fiecare pas pe trotuar un lucru sacru…și că religiozitatea poate fi interpretată coerent ca o dovadă a nobilității funciare a spiritului social uman… da’ evident că lecția asta n’are cum fi înțeleasă de contemporanii care funcționează pe bază de incentives, leverage, publicitate și copyright;

doar lecțiile astea și viața mea e (presupun că a oricui ar fi) îmbogățită permanent cu un sens adânc…

condiția e să nu fi aflat despre Yoga din Cațavencu…

May 18th, 2009 at 8:23 pm Alex: “Eu voiam să spun altceva - mi se pare că la Eliade ideile despre religie sînt uneori mult prea aparente în texte, ba chiar că unele texte sînt doar o ilustrare a unor idei.”

exact asta mă dă pe mine pe spate la scriitorii în a căror scriere transpare o coerență profundă, verosimilă, inteligibilă, sensibilă, în fine umană. la ceilalți, al căror conținut nu se adună/descoperă în scrierile lor, nu fac decât să descopăr că’s mărunți industriași ai zgomotului de fond: mai multe de’nvățat de la o pisică, sau de la o găină.

geniu’ în literatură l’am găsit acolo unde inefabilu’ e întrezărit…și cum poți face asta fără o inspirație forte…și cum poate exista inspirație forte la cei înecați în stilism…stilismu’ fiind doar o măsură a propriei venerații.

“unele texte sînt doar o ilustrare a unor idei.” orice alt fel de text nu’și merită numele. adică da, singura alternativă cacofonică e textu’ reclamă.

“Pe de altă parte, am convingerea nestrămutată că literatura NU se poate face doar în pauzele de lucru de la studii de istoria religiilor sau alte studii, ca recreație.” Asta m’ajută să spun pe scurt ce’am de zis: diviziunea muncii e ca să dividă între tipurile de muncă (gândire disciplinată și verificabilă, scos cartofi etc.), nu între cei care practică reveria și cei care muncesc.

Ai aici unu’ care nu crede în “meseria” de scriitor așa cum nu crede în “meseria” de revoluționar de profesie sau în “meseria” de gânditor de profesie. Un scriitor adevărat, după mine, e ăla care’a întrezărit inefabilu’ în timp ce’și vedea de’o treabă adevărată, și nu se mai poate abține, și scrie. Adică cred în exact contrariu’ a ce spui: un scriitor adevărat nu e scriitor decât în pauze de la altceva.

Un om întreg muncește și reverează, cine dracu’ a inventat instituția reveritorului de profesie? Când văd reveria gratuită și autosuficientă a cuiva, mă’ntreb automat: cine și de ce’i dă lu’ ăsta/asta apă caldă?

realism european

Written by Romeo Anghelache no comments

Da, da' păcăliciu' și'a făcut pagină (plină dă poze, dăn față, dăn profil, în picioare, pă spate, eu cum vin, eu cum mă duc, eu cum mă uit, eu degeaba) la facebook înainte să "Anunț aici închiderea paginii mele Facebook.", a văzut că'i doar o pagină între altele, nu'i iese nimic special, aa, gata, Internetu'i pt. luzări (asta da delicatețe), virtualu' mă'nțelegi, că el alege realu', de parcă ar fi ceva de ales aici.

Alt pitic al gândirii europene contemporane, frustrat la gându' că nu s'a născut pe piața americană dă două su'dă milioane dă americani vorbind cam aceeași limbă, gândind același gând, cumpărând aceeași carte, pân'atunci, dacă tot vinde hârtie, s'a băgat pe wikipedia, d'acolo nu se duce, real real (ăla de pe hârtie), da' să știe, acolo, lumea dă el, mai cumpără cineva și de la taraba lui. Mai bine e la TV, unde, dacă te faci c'ai doi amici, șezi pe ochii lumii, care, vrea/nu vrea, plătește cablu'.

Asta'mi sugerează o parte din definiția unui intelectual: o persoană care nu se agită să te convingă să'i trăiești adolescența retardată.

Auzi ce zice moronu', cică de la virtual ni se trage 2008 :). Involuntar, are dreptate, de fapt, în legătură cu el și cei asemenea: din 2008 bullshitu' nu mai poate fi împachetat în ziare și vândut drept marfă (Voici); bullshitu', d'acuma, e gratis (te costă numai agresiunea vizual-virtuală a reclamelor din partea celor care trăiesc virtual din asta).

Alte sfaturi moronice: "Hei, tineri, ieșiți, discutați, lucrați în loc să vă faceți poze toată ziua! Veți vedea că realitatea vă va înviora din nou." Sfat dat după ce și'a umplut cu poze pagina proprie. Da, ieșiți, tocmai am votat o lege antifumat, heineken vă așteaptă c'a facut merger cu ciuc, să le beți în locurile unde, d'acu', puteți simula o viață mai lungă. Discutați, unde și mai ales ce: Cum se poate restabili creșterea economică prin sprijinirea industriei de mașini personale, autostrăzi și puit? Lucrați, voici, aveți de ales: hamburgher flipper la macdonalds, caraliu de coca-cola, producător de bullshit în presă/la TV, serveur de cafea în baruri pariziene, PR la multinațională. După tot evantaiu' postmodern de alternative enumerate aci, n'am chef să mă'ntâlnesc cu nimeni din ăștia, că's mai virtuali, mai simulacre, decât orice am trăit pân'acu'. Înviorătoare, realitatea asta, ce să zic.

legea copyrightului

Written by Romeo Anghelache no comments

Discuțiile astea , despre copyright mă seacă, îs prea circulare, nesfârșite da' tot pe loc:

Un țăran culege 1kg de cartofi, e plătit cât face kilogramu' și dup'aia pa, gata, trebe sa mai scoată un kg de undeva altfel nu'i plătește nimeni un sfanț.

Câțiva ingineri și muncitori fac un pod, primesc un salariu pe contract, și, după ce se termină podu', gata, pa, mai vreți bani, faceți alt pod.

Ce'ar fi să se instituie un copyright pe cartofi și pe pod: odată ce'ai mâncat cartofu' plătești țăranului sau inginerului până crăpi, c'altfel ai fi crăpat oricum. Nu sună de pe lumea asta, eh?

Acuma, în economia modernă, e chestia asta cu intangibilele. Mișto de lucrat cu intangibilele, mânci câteva kg de cartofi pe care, drept, le plătești, treci de câteva ori pe pod, pe care nu'l plătești că se descurcă el ingineru', că'i băiat deștept, mai pierzi vremea unuia sau altuia până'ți aduni inspirația, și bang, copyright. Care pune mâna, să platească, cine se uită, să plătească, cine vorbește despre, să plătească, mă rog, iaca ce scrie la lege, în esență că ai obligații față de autor pe toată viața, plus 70 ani față de moștenitori!

Nu frate, nu'i drept. De plătit e de plătit suportu' fizic al scriiturii, editurii, pt. fiecare exemplar. Mai rămâne de plătit autorului intangibilului să'și mai poată cumpăra cartofi și când nu e inspirat, ok, asta ar însemna, să zicem, f'o 10-15 ani. De ce 10-15, păi să zicem c'ai nevoie d'un an doi să'i dai o formă intangibilului, mai ai un an doi răgaz să vezi de'ți mai vine ceva pe țeavă, și de nu, cu restu' de 6-11 ani te respecializezi.

Cam atât, după max 15 ani, orice intangibil ar trebui să devină proprietate publică, adică șade în bibliotecă sau pe web și e distribuit electronic către toată lumea, statu' trebuie obligat să facă asta, altfel începe să coste cât nu face: nu mai poate crea unu' sau altu' că cellalt a pronunțat ceva similar deja, avocați, legi, pârnăi, criminali, înjurături, băi, mă lași?

Recapitulez: - editura vinde un produs fizic, cartea, care costă precum cartofu', la bucată, trebe plătit ca atare, la bucată; - editoru'și vinde munca de inginerie a textului, layout, alea; asta se plătește odată pe publicare/instanțiere, precum podu'; - autoru'și vinde munca pe copyright limitat la 15 ani, adică

  • orice alt (web)editor care mai vrea să'l publice într'o formă care are preț (cerut receptorului) în bani, trebe să'i plătească autorului;
  • cine'l publică pe gratis, însă, n'are de ce să'i plătească nimic, că'i face de fapt reclamă, îi mărește piața potențială tangibilă și piața actuală intangibilă pe banii proprii. (re)publicarea asta e gratuită pentru receptori, deși se face cu un cost pentru cei ce'o fac: biblioteca are un cost, deși minimal, un website care distribuie gratis o copie a creației, și nu cere bani pe asta, costă de asemenea, deși costu' nu'i transferat receptorului, cu alte cuvinte cel ce răspândește în felu' ăsta creația plătește el însuși și poate avea drept efect natural o creștere a numărului de potențiali cumpărători ai creației de la sursă, într'o instanță tangibilă (cartea). Dacă cititorii potențiali îs prea săraci azi să plătească tangibilul (cartea) da' curioși să citească, măcar devin mai inteligenți social, și ăsta e tot un beneficiu, ecologic, să'i zicem, pt. autor; mai târziu, când și dac'or avea bani, or să cumpere o ediție tangibilă măcar pt. c'au aflat că există.

Oricum, după 15 ani de la publicarea primei instanțe, orice obligație față de oricine ar trebui să dispară; în afară de bibliotecile care trebuie să păstreze o copie a primei instanțieri.

În fine, mi'e clar că autorii care (se fac că) nu înțeleg distribuirea copiilor operelor lor (după expirarea rezonabilă, de 10-15 ani, a copyrightului ) pe net ca pe o binefacere (lor și societății), au produs doar ca să mănânce, nu ca s'adauge la spiritu' lumii, adică nu comit un act de cultură ci unul ordinar, ca scobitu'n nas, sau încheiatu' la șireturi, mă rog, sau crescutu' de cartofi (da' cu mâinile mai curate, mă'nțelegi), pe scurt, o slujbă mai albă la guler. Nimic rău în asta, da' atunci genu' ăsta de autori n'are nici o poziție specială în cultură față de ingineru' sau agricultoru' de mai sus, ei rămân doar industriași/comercianți ordinari ai literei/simbolului/interpretării, circarii zilei, o instituție a distracției.

Și uite'așa, legea copyrightului, la noi, ca oriunde în capitalism, înfige autorului propriul deșt în nas și complică lucrurile prin faptu' că toți cei implicați îs liberi să pretindă și ei o bucățică: cine le'a plătit ziua la toți vorbitorii în cauză? cititorii, în cele din urmă, așa'i? Între timp orice creație e obscurată de discuțiile despre copyright, și e cu mult mai puțin accesibilă decât merită și poate, azi.

Când autorii vor să'și extindă copyrightu', nu fac altceva decât să ajute editurile să'și controleze piața: în era Internetului, producerea de intangibile e o tentație mare, oricine are să se simtă dator să'ncerce, ș'atunci, toți producătorii de intangibile vor fi în competiție pe platforma editurilor, iar editurile pot să'și impună proporția de profit în defavoarea autorilor. Dacă copyrightu' ar expira în 15 ani, editurile ar intra atunci în competiție cu copiile gratis: publicarea după aia are să fie extrem de selectivă, societatea beneficiază prin faptu' că'i mai puțin zgomot pe hârtie. Mai bună d'atât, pt. autori și receptori, nu e decât varianta în care editurile ar fi exclusiv publice (de Stat), și se obligă să plătească autorii cât trăiesc; da' varianta asta are alte trei probleme practice majore:

  1. cum să poți justifica de ce un anume tip de activitate (publicarea de cărți) n'are voie să fie practicat liber de oricine;
  2. e mult de lucru pe tema calității și tehnicii de publicare aferente, și
  3. nu'i clar cum poți s'asiguri o selecție de calitate, de fapt e aproape imposibil: orice instituționalizare a selecției naște o cultură pitică și conformistă.

În fine, discuțiile astea despre copyright o să moară natural în curând, loalaltă cu slujbele aferente: comunicarea pe net (cum e blogu' azi) impune o economie a vorbei ajustată pe autor: pe net scrii când te doare sau te bucuri, când ieși din cenușiu, din timpu' mecanic; de asta, comunicarea pe net tinde spre autentic, orice încercare de instituționalizare (sau simulare) a comunicării pe net are un destin nul, și cine o să mai piardă timpu' cu arta de fiță dacă nu mai aduce nici o sarma pe masă? o să rămână doar arta universală, sau, măcar, autentică; restu' o să rămână marginal culturii dacă nu ignorat, adică pierdut.

Până atunci, nici un "specialist în intangibile" care vrea copyright mai lung de 15 ani n'o să mă convingă că are vreo legătură mai strânsă cu cultura/spiritu' decât oricare alt cetățean, în schimb, mă convinge că'l chinuie același lucru ca pe omu'-tramvai, anume că meseria'i nu se dovedește azi a fi bănoasă, și face tot ca omu-tramvai: continuă a trage, a pagubă, la loterie, poate s'o scoate.

talent și revelație

Written by Romeo Anghelache no comments

m, de acord, bine calibrat pe subiect, da' cu o rezervă: fetișizarea talentului.

io's convins că'i o sincronie între talent și (o anume, în raport cu omu' ce'o are) revelație:

  1. pt. că n'are cum fi altfel: n'ai nici un talent la vârsta d'o lună orice ai zice; pe parcurs însă, și de obicei mai devreme din cauza receptivității tinereții extreme, se face că'l ai, adică niște suflete suficient de'mbătrânite'n obiceiurile împrejurului decid că se cheamă talent: ceva ce are o coerență inteligibilă da'i din alt împrejur, nevizitat încă de cei ai locului. adică e un moment definit de la care "talent(u' cuiva)" poate începe s'aibă sens.
  2. cum revelația i'o vizită'ntr'un ce neexprimat/neauzit până atunci, te copleșește, atunci, o bogăție proprie de sensuri; aștepți, întrebi, poate'o văzut careva cestia aia, poate'o lăsat în semne careva; în fine, când ai obosit cătând onest și vezi că nica nu (i) se potrivește, tot ce ai de făcut e: lași să se spună, cu tastatura, cu pensula, cu clapa (care dintre ele ți se pare mai puțin falsificant), împrejurului.

    de unde și împrejuru', care se (re)definește. totu' pare fără efort, lumile la lucru nu se văd: talent, frate.

    chiar de nu te'mpresionezi prea tare de revelația asta, și nu cați să verifici de'i unică, sau sub copyright (și bine ai face), gesturile, timpu' propriu, simbolurile folosite, ți se schimbă ireversibil. Pân'la urmă, împrejuru', saturat d'atâta tensiune obsesivă, aparent autonomă, îi zice talent.

Da'i clar d'aci că talentu' nu'i o cestie da/nu, definitivă: depandă de cât îți pasă'n continuare (după revelație), să zici; de cât îți pasă (înainte de), să cați a înțelege.

Tot clar îi că: da, talentu' nu se'nvață voluntar, controlat, da' te poate turti, și, după aia, crește, sau poa' să dispară'n hărțuială, oricând, imprevizibil, are natura catastrofei. Nu'l poți construi, da'i poți face loc.

Mai e clar, sper, că talentu' are totu'n comun cu sensibilitatea, atenția, onestitatea, suferința, revolta, toate deodată, altfel, de unde un împrejur alternativ? Și Adi nu stă rău cu atenția, cum notași deja, adică are și el șansa lui la "talent", chiar dacă, oricând, mai încolo.

Și, bre Adi, noi parcă ne'am mai afurisit odată pe tema asta: nu se face (nu conteză ce vrei, de unde vii, unde te duci să mori) să reduci un om întâlnit la o decorație minerală de mediu, un cadru pentru auto-fotografie, oricum ai da'o. Așa, sună de parcă te'ai scobi, cu luare'aminte, într'o măsea.

Rss feed of the tag