legea copyrightului - humanist @ roua.org :

legea copyrightului

Written by Romeo Anghelache no comments

Discuțiile astea , despre copyright mă seacă, îs prea circulare, nesfârșite da' tot pe loc:

Un țăran culege 1kg de cartofi, e plătit cât face kilogramu' și dup'aia pa, gata, trebe sa mai scoată un kg de undeva altfel nu'i plătește nimeni un sfanț.

Câțiva ingineri și muncitori fac un pod, primesc un salariu pe contract, și, după ce se termină podu', gata, pa, mai vreți bani, faceți alt pod.

Ce'ar fi să se instituie un copyright pe cartofi și pe pod: odată ce'ai mâncat cartofu' plătești țăranului sau inginerului până crăpi, c'altfel ai fi crăpat oricum. Nu sună de pe lumea asta, eh?

Acuma, în economia modernă, e chestia asta cu intangibilele. Mișto de lucrat cu intangibilele, mânci câteva kg de cartofi pe care, drept, le plătești, treci de câteva ori pe pod, pe care nu'l plătești că se descurcă el ingineru', că'i băiat deștept, mai pierzi vremea unuia sau altuia până'ți aduni inspirația, și bang, copyright. Care pune mâna, să platească, cine se uită, să plătească, cine vorbește despre, să plătească, mă rog, iaca ce scrie la lege, în esență că ai obligații față de autor pe toată viața, plus 70 ani față de moștenitori!

Nu frate, nu'i drept. De plătit e de plătit suportu' fizic al scriiturii, editurii, pt. fiecare exemplar. Mai rămâne de plătit autorului intangibilului să'și mai poată cumpăra cartofi și când nu e inspirat, ok, asta ar însemna, să zicem, f'o 10-15 ani. De ce 10-15, păi să zicem c'ai nevoie d'un an doi să'i dai o formă intangibilului, mai ai un an doi răgaz să vezi de'ți mai vine ceva pe țeavă, și de nu, cu restu' de 6-11 ani te respecializezi.

Cam atât, după max 15 ani, orice intangibil ar trebui să devină proprietate publică, adică șade în bibliotecă sau pe web și e distribuit electronic către toată lumea, statu' trebuie obligat să facă asta, altfel începe să coste cât nu face: nu mai poate crea unu' sau altu' că cellalt a pronunțat ceva similar deja, avocați, legi, pârnăi, criminali, înjurături, băi, mă lași?

Recapitulez: - editura vinde un produs fizic, cartea, care costă precum cartofu', la bucată, trebe plătit ca atare, la bucată; - editoru'și vinde munca de inginerie a textului, layout, alea; asta se plătește odată pe publicare/instanțiere, precum podu'; - autoru'și vinde munca pe copyright limitat la 15 ani, adică

  • orice alt (web)editor care mai vrea să'l publice într'o formă care are preț (cerut receptorului) în bani, trebe să'i plătească autorului;
  • cine'l publică pe gratis, însă, n'are de ce să'i plătească nimic, că'i face de fapt reclamă, îi mărește piața potențială tangibilă și piața actuală intangibilă pe banii proprii. (re)publicarea asta e gratuită pentru receptori, deși se face cu un cost pentru cei ce'o fac: biblioteca are un cost, deși minimal, un website care distribuie gratis o copie a creației, și nu cere bani pe asta, costă de asemenea, deși costu' nu'i transferat receptorului, cu alte cuvinte cel ce răspândește în felu' ăsta creația plătește el însuși și poate avea drept efect natural o creștere a numărului de potențiali cumpărători ai creației de la sursă, într'o instanță tangibilă (cartea). Dacă cititorii potențiali îs prea săraci azi să plătească tangibilul (cartea) da' curioși să citească, măcar devin mai inteligenți social, și ăsta e tot un beneficiu, ecologic, să'i zicem, pt. autor; mai târziu, când și dac'or avea bani, or să cumpere o ediție tangibilă măcar pt. c'au aflat că există.

Oricum, după 15 ani de la publicarea primei instanțe, orice obligație față de oricine ar trebui să dispară; în afară de bibliotecile care trebuie să păstreze o copie a primei instanțieri.

În fine, mi'e clar că autorii care (se fac că) nu înțeleg distribuirea copiilor operelor lor (după expirarea rezonabilă, de 10-15 ani, a copyrightului ) pe net ca pe o binefacere (lor și societății), au produs doar ca să mănânce, nu ca s'adauge la spiritu' lumii, adică nu comit un act de cultură ci unul ordinar, ca scobitu'n nas, sau încheiatu' la șireturi, mă rog, sau crescutu' de cartofi (da' cu mâinile mai curate, mă'nțelegi), pe scurt, o slujbă mai albă la guler. Nimic rău în asta, da' atunci genu' ăsta de autori n'are nici o poziție specială în cultură față de ingineru' sau agricultoru' de mai sus, ei rămân doar industriași/comercianți ordinari ai literei/simbolului/interpretării, circarii zilei, o instituție a distracției.

Și uite'așa, legea copyrightului, la noi, ca oriunde în capitalism, înfige autorului propriul deșt în nas și complică lucrurile prin faptu' că toți cei implicați îs liberi să pretindă și ei o bucățică: cine le'a plătit ziua la toți vorbitorii în cauză? cititorii, în cele din urmă, așa'i? Între timp orice creație e obscurată de discuțiile despre copyright, și e cu mult mai puțin accesibilă decât merită și poate, azi.

Când autorii vor să'și extindă copyrightu', nu fac altceva decât să ajute editurile să'și controleze piața: în era Internetului, producerea de intangibile e o tentație mare, oricine are să se simtă dator să'ncerce, ș'atunci, toți producătorii de intangibile vor fi în competiție pe platforma editurilor, iar editurile pot să'și impună proporția de profit în defavoarea autorilor. Dacă copyrightu' ar expira în 15 ani, editurile ar intra atunci în competiție cu copiile gratis: publicarea după aia are să fie extrem de selectivă, societatea beneficiază prin faptu' că'i mai puțin zgomot pe hârtie. Mai bună d'atât, pt. autori și receptori, nu e decât varianta în care editurile ar fi exclusiv publice (de Stat), și se obligă să plătească autorii cât trăiesc; da' varianta asta are alte trei probleme practice majore:

  1. cum să poți justifica de ce un anume tip de activitate (publicarea de cărți) n'are voie să fie practicat liber de oricine;
  2. e mult de lucru pe tema calității și tehnicii de publicare aferente, și
  3. nu'i clar cum poți s'asiguri o selecție de calitate, de fapt e aproape imposibil: orice instituționalizare a selecției naște o cultură pitică și conformistă.

În fine, discuțiile astea despre copyright o să moară natural în curând, loalaltă cu slujbele aferente: comunicarea pe net (cum e blogu' azi) impune o economie a vorbei ajustată pe autor: pe net scrii când te doare sau te bucuri, când ieși din cenușiu, din timpu' mecanic; de asta, comunicarea pe net tinde spre autentic, orice încercare de instituționalizare (sau simulare) a comunicării pe net are un destin nul, și cine o să mai piardă timpu' cu arta de fiță dacă nu mai aduce nici o sarma pe masă? o să rămână doar arta universală, sau, măcar, autentică; restu' o să rămână marginal culturii dacă nu ignorat, adică pierdut.

Până atunci, nici un "specialist în intangibile" care vrea copyright mai lung de 15 ani n'o să mă convingă că are vreo legătură mai strânsă cu cultura/spiritu' decât oricare alt cetățean, în schimb, mă convinge că'l chinuie același lucru ca pe omu'-tramvai, anume că meseria'i nu se dovedește azi a fi bănoasă, și face tot ca omu-tramvai: continuă a trage, a pagubă, la loterie, poate s'o scoate.

Comments are closed.

Rss feed of the article's comments