Archives 2010 - humanist @ roua.org :

arhiva 1997: Scrisoare deschisă către parlamentul și prim-ministrul României

Written by Romeo Anghelache no comments

Pt. că'mi adusei aminte iaca o scrisoare redactată de 22 tineri (vârsta între 24 și 40), pe 14 Martie 1997, cercetători din Institutul de Fizică Iași (pe atunci personalul Institutului era de 100, din 300 oameni în 1990 a ajuns la 30 de oameni în 2008):

Deși suntem un grup de tineri cercetători în fizică din Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare IFT-Iași, suntem convinși că mesajul nostru reprezintă un grup mult mai larg de cercetători din toate domeniile științei.

Dorim să vă reținem atenția asupra posibilelor consecințe negative ale politicii preconizate în acest an de guvern în ce privește cercetarea din România.

Înțelegem că guvernul cere cercetării românești o “rentabilizare”, însă conceptul de rentabilizare a cercetării nu poate fi utilizat astăzi în România, pentru că cercetarea fundamentală nu are decât efecte strategice asupra economiei sau culturii iar cercetarea aplicativă nu dispune de o cerere coerentă din partea unei economii în plin proces de restructurare. Cercetarea aplicativă își poate formula și susține obiectivele doar pe baza cerințelor reale formulate de o economie sănătoasă structural. Pe scurt, economia și cercetarea trebuie abordate diferențiat.

Aplicarea unei rentabilizări forțate prin reducerea fondurilor acordate cercetării e o metodă ce presupune un efort minim din partea oricărui guvern însă nu duce, în cazul României, decât la îndepărtarea din cercetare a generației formate după ’89. O restructurare reală a cercetării pornește de la competență și organizare. Dacă vom fi lipsiți, prin această “rentabilizare” inadecvată și inoportună, de salarii, suntem forțați să ne reorientăm activitățile, cercetarea va pierde o generație, va pierde terenul câștigat până acum pe plan internațional, România va fi forțată să plătească, în următorii ani, specialiști din străinătate pentru probleme rezolvabile local, iar acest guvern va trebui să-și asume răspunderea pentru aceste consecințe.

Nu putem subzista numai cu pasiune.

Ne permitem în încheiere să subliniem că în ordonanța nr.8 din 31 Ianuarie 1997, guvernul a stabilit că cercetarea e o prioritate bugetară și sperăm că reglementările de aplicare ce vor fi elaborate nu vor înțelege prin asta reducerea la jumătate a fondurilor acordate cercetării.

Am trimis scrisoarea pe 14 Martie 1997 către Prim-ministru, Parlament, ProTV, Antena1, Adevărul. Recunosc că scrisoarea sună ca lovind o pisică cu o păpădie.

N'a publicat'o nimeni. N'a pomenit'o nimeni.

Dintre semnatarii de atunci, în 2008 mai rămăseseră în Institut doar 3 (cu vârsta de 50+). Cea mai tânără semnatară a plecat, ultima, parcă, prin 2006.

Eu am plecat din țară, fără mare entuziasm, de oboseala hărțuirilor cu finanțarea, în 1999, penultimu' dintre semnatari, cu gându' că mă'ntorc peste un an. Am refuzat, între timp, 4 oferte de termen lung: 2 în cercetare, 2 în industrie (ambele externe României, USA și Germania). M'am întors în țară prin 2005, cu gându' să rămân să fac o bibliotecă digitală semantică a cercetării românești (pt. care mă pregătisem 6 ani în 2 laboratoare externe de cercetare, USA și Germania), am mai refuzat 2 oferte permanente din industrie (ambele externe României, USA și Franța), am plecat iar în 2006 pt. că salariu' de bibliotecar, dacă m'aș fi angajat, ar fi fost mai mic decât chiria unui apartament de 50 metri pătrați. Am refuzat ofertele alea pt. că educația mea a fost plătită din bani publici și am considerat că'i datoria mea morală să lucrez numai în chestii de care publicu' (dacă nu românesc, măcar public) să poată beneficia direct, asta am și făcut din 1989 până'n 2008. Experiența mea e că'i practic aproape imposibil să lucrezi onest pe termen lung în beneficiul direct al publicului (în afară de măturatu' străzilor), adică e un fel de politică/model care intervine continuu împotriva interesului public pe oriunde am fost; aia e o politică capitalistă, corporatistă și globalistă, care forțează algoritmi concepuți să lucre'n beneficiul unor triburi private de investitori. Nu cred că prostia e singura responsabilă de piedicile astea: am întâlnit oameni rezonabil de inteligenți peste tot, da' filosofic idioți cu o excepție abia observabilă.

Istoriile celorlalți plecați sunt, probabil, calitativ, similare și sunt răspândite uniform pe glob: din Japonia în USA și din Africa de Sud în Canada.

Cei plecați sunt bine mersi și lucrează, în afara României, pt. varii universități, institute și corporații. Adică vă sunt competitori, capitalism, nu'i așa?. Adică le plătiți indirect salariile când cumpărați pe datorie un frigider marca X, un telefon marca Y, un software marca Z, deși ei nu mai lucrează pt. voi. Profitu', oricum, se duce la alții, care nu știu decât să folosească sclavi. Măcar părinții celor plecați își primesc "pensiile" cu regularitate.

Ce s'a petrecut cu Institutu' ăsta s'a petrecut cu toată cercetarea din România: cât am lucrat io acolo, cei 10 ani, a fost o imagine fidelă a cercetării românești la scară locală, precum în ceruri așa și pre pământ. În rezumat, cercetarea românească a fost decimată continuu din 1996 până'n 2000 (sau din 1990 până'n 2008 pt. cei mai relaxați). Adică cercetarea românească s'a micșorat cu 86%. Responsabili de dezastrul ăsta au fost politicienii români care au promovat capitalismu' "laissez-faire", globalizarea și debilitarea Statului Român. Ăștia mai sunt și azi în parlament și voi le plătiți încă salariile. Dacă unu' care are o meserie reală n'a văzut asta pen'că era ocupat, mai treacă de la Vodă Ghica, da' să fii politician și să continui cu ideile astea, nu mai ai, azi, nici o scuză.

Acu' c'am rezolvat'o, toate fiind la locu' cuvenit, ne'a mai rămas să dezgropăm ritualic morții comunismului.

Ok, să'nființăm atunci și Institutul pt. crimele capitalismului. Îl comasăm cu memoria exilului și crimele comunismului ș'avem ceva rotund: Institutul de istorie. Sau, mai bine, cerem d-lui Oprea să promită că, după ce termină cu crimele comunismului, se ocupă de crimele capitalismului, da', dacă se poate, cât mai suntem încă în viață, s'apucăm și rezultatele.

Eu vreau să știu cine, sau ce anume, a explodat bomba cu români (mă gândesc și la "căpșunari") și cui a folosit asta. Se poate ocupa de asta vreun Institut sau rămâne doar bârfă, manele și folclor? Vreau să văd lista cu dispăruții comunismului pe stânga și dispăruții consumismului pe dreapta, să fie balans mă'nțelegi, la fel cum voi să văz lista cu torționarii de ieri pe stânga și torționarii de azi pe dreapta, cu toți cei care mai sunt în viață după gratii, la zoo.

De fapt, nu se poate să faci o listă cu criminalii capitalismului, că's majoritatea privați, nu'i obligat nimeni să'i listeze pe undeva că nu's oficiali. Doar ăia oficiali pot fi listați, da' ăia oficiali fac legile. Mdeh. Vizibile rămân doar crimele sau rezultatele lor, vinovații se pierd în pădurea cu vorbe și titirezi.

*** În Libertate: adică dezlegați.

cum servim capitalismului mai bine

Written by Romeo Anghelache no comments

Acu' vreo două săptămâni, pe France24 online, un CNNișor, văd, la știri (anume capitolu' "pastila zilnică cu anticomunism"), un român. Oleacă mândru, dau sonoru' mai tare și aflu că'i un domn Oprea, arheolog, specializat în dezgropat de morți uciși de comuniști. Mi'a trecut mândria, mi'am zis, încă unu' servind capitalismului ca atâția alții.

Nu pen'că ucigașii ăia n'ar fi vinovați, dacă'ntr'adevăr au existat, ci pen'că azi, în numele capitalismului, se petrec crime pe care nu le "cercetează" nici un Institut plătit din bani publici, din buget de Stat. Crime hard: oameni omorâți în războaie care servesc investitori capitaliști și crime soft: oameni a căror viață e atât de vândută datoriei încât se poate aplica un citat dintr'un articol review al lui Costică Brădățan despre o scriere a Herthei Mueller: "a world where the secret police do not necessarily kill you, but mess up your life enough to make you lose your mind." ("o lume în care poliția secretă nu te ucide neapărat, dar îți încurcă viața suficient ca să'ți pierzi mințile"), plus crima populară de azi: consumu' ireversibil al petrolului ca să'ți stea curu' la intersecție într'o tonă de metal, doar pt. că niște psihopați plătesc titirezi să te convingă să'ți cumperi mașină.

Trista ironie a istoriei face că posibilele crime comise de comuniști (sau de animalele care'i serveau) atunci s'au petrecut pe teme de transfer de proprietate de la Individ la Stat (la toată populația), transfer cu rostu' să permită întregii populații să evolueze, să educe cât mai mulți, ca apoi, în 1989, să'i transfere, educați bine mersi și bine crescuți, înapoi capitalismului; nu capitalismului românesc ci celui "autentic", vechi, pt. că ăla românesc n'are nevoie de ei, poate porni cu cimpanzei, ca orice capitalism nou. Creștini involuntar, comuniștii noștri, nu că cei uciși atunci ar fi fost generoși ca amerindienii.

Un amic s'a gândit să'și aducă și el aportu' involuntar la pastila anticomunistă zilnică și'a subscris la "asanarea mlaștinii morale a României anului 2010", adică la un apel care sprijină un director al unui Institut care se comasează din două foste.

Institutu' ăla, în opinia mea, nu e de interes public, nici cu numele vechi ("..pt. investigarea crimelor comunismului), nici cu numele nou ("..și memoria exilului românesc"): pt. memorie există blog sau arhivele naționale, pt. crime există procuratură. De interes public mi se pare, de exemplu, Institutu'n care am lucrat pân'acu' 11 ani, Institutul de Fizică Tehnică Iași: un institut tot național și tot de cercetare, care a ajuns de la 300 oameni personal în 1989, la 30 în 2008, din care majoritatea au acum vârsta de peste 55 ani, datorită politicii de stat (ne)dusă'n anii ăștia.

La asanarea morală a României aș subscrie și eu, da' pt. mine înseamnă cu totul altceva: înseamnă că'n 2010 e timpu' copt să nu mai permitem nici unui fost membru de partid comunist (sau informator la/colaborator cu Secu etc.) să ocupe vreo funcție publică/administrativă în Stat azi. Nu pt. c'au fost comuniști, ci pt. c'au servit activ și oficial o dictatură și pt. c'au participat atunci la perpetuarea unui sistem inactual deci sunt șanse să perpetueze azi o Românie inactuală și inadecvată intereselor proprii, adică au trădat Constituția de atunci a României. Președintele de azi e unul din ei. Probabil (n'am verificat) majoritatea celor care conduc Instituții publice azi în România sunt foști membri de partid comunist adică, practic, foști activi servili unei dictaturi. Îs suficienți adulți alternativi azi care să poată face treaba. E, adică, o problemă de mentalitate. O astfel de măsură nu era posibilă în 1989 pt. că nu puteai să ai administratori publici cu vârsta de 9 ani; da' acu'i posibil, și necesar. Să fie clar, nu mă refer la cei nefoști membri care au azi simpatii de stânga democratică (pe ăștia am să'i votez), mă refer la cei care s'au incapacitat atunci iar azi, drept consecință, n'au cu ce s'ajute la trebile publice.

Înțeleg emoția amicului, da' rațiunea nu i'a ținut pasu' dacă l'a votat recent pe actualu' președinte: cum poți trage deodată două căciuli de metal pe cap fără să te doară?

E posibil, mai degrabă, amice, că nu mai sunt bani suficienți de heirupiști soft, cântăreți ai capitalismului, așa că "memoria exilului" se comasează cu "crimele comunismului"; adică buna ta intenție n'are legătură cu ce se petrece de fapt: din doi directori de Institute trebe să rămână doar unu', celălalt poate rămâne adjunct sau șef de secție. Îmi pari așa de naiv că mi'aș împărți cafeaua cu tine ;)

Cu alte cuvinte, pt. mine asanarea morală a României înseamnă 3 lucruri, hai 4, ca să fie durabilă: 1. s'avem administratori publici/politicieni care n'au practicat servilitatea față de dictatură înainte de '89, adică măcar n'au fost membri de partid (asta e posibilă acum: oricine născut în '80 are acu' 30 ani deci e suficient de trăit să poată ocupa o funcție publică); asta se poate face de la următoru' vot uninominal. 2. limitarea averii personale totale la necesaru' unei vieți decente de om, adică la un secol de salarii medii pe economie; asta nu trece decât dacă facem o propunere populară de modificare a Constituției, trebuie să'ntrunim vreo sută de mii parcă? 3. listarea locurilor de muncă din Instituțiile publice pe propriile websituri, laolaltă cu descrierea responabilităților cerute, a salariului oferit și o interfață standardizată prin care un cetățean să'și poată declara candidatura; listarea candidatului care a reușit să ocupe poziția. 4. asigurarea unei industrii românești naționale care s'acopere măcar cheltuielile bugetare pt. educație, sănătate, cercetare, asigurări sociale, infrastructură publică dacă nu și o parte din necesaru' de consum al pieței interne (spiritu'i să nu se bazeze exclusiv pe măriri de taxe).

Prin industrie națională nu înțeleg o industrie în care Statul are X% acțiuni dintr'o industrie a unei corporații globale (Statul este, în cazul ăsta, în mod declarat aservit intereselor corporației ale cărui acțiuni le deține: ori este condus de corporație ori nu'și poate servi propriul interes fără acordul corporației), înțeleg că Statul organizează industria aia și decide suveran cum împarte rezultatu' ca s'acopere nevoile interne, naționale.

Hai ș'a 5-a, să ne rămână și d'o cafea: renunțarea la sistemu' Windows din administrația publică (știe careva cât costă licențele pe care le plătește guvernu' României lu' Microsoft și Adobe azi?, eu m'aștept să coste măcar cât fac 2-3 Institute Naționale de Cercetare/Dezvoltare, cu portar cu tot) și migrarea pe alternative free software: Debian, Ubuntu.

De'ar fi să mă ocup de crimele de azi sau de crimele de atunci, aș avea trei motive să mă ocup în special de cele de azi: 1. pt. că se petrec azi și e mai ușor să verific; 2. pt. că cele de azi se petrec în numele profitului unor psihopați în timp ce alea de atunci se petreceau în numele binelui general, bine care s'a și petrecut (școală obligatorie de 10 clase pt. toată lumea, asigurări sociale și sănătate garantate pt. toată lumea, lipsa discriminării de orice fel: rasă, etnie, sex, culoare, avere etc.) 3. pt. că dacă iese cu câteva condamnări efective, prin procuratură, s'ar putea să ne rămână și bani de pensii.

Libertatea cuvântului în capitalism e ca nunta mută: ești liber să vorbești da' mai bine taci sau vorbești numai despre ce ți se plătește c'altfel îți pierzi până și statutu' de sclav, și, odată cu asta și asigurările de sănătate, sociale etc.

Chiar așa, la următoarele alegeri am să verific candidatu' meu preferat: dac'a fo' membru PCR după '80, adio, nu mai pun ștampila pe el: ăla/aia n'are ce căta să reprezinte sau să facă ceva actual azi la nivel public prin România.

Sau, mai simplu, amice, mie'mi pasă de "asanare morală" și'mprejuru' meu, oriunde mă aflu, și'n vecinătatea prezentului meu, vecinătate temporală pe care o'mpărțim și eu și tu, și d-na Mueller și dl. Oprea și președintele.

Îmi imaginez că prin '60 sau '80 erau români entuziaști care dezgropau morții capitalismului cu aceeași ardoare, da', la fel ca azi, nu se ocupau și de morții comunismului de lângă ei. Vorba clasei a II-a primară: după război mulți viteji s'arată (să cânte la curtea nouă).

on drugs and smoking

Written by Romeo Anghelache no comments

Just visited a hospital claiming to have an anti-smoke policy: there was a place for smokers two parking lots away from the nearest hospital building, near the highway. Note that the policy is called "anti-smoke" not "anti-smoking". Note that the highway is called "freeway". Note that, in any movie where somebody gets into a car and drives on a "freeway", the music starts, so you won't notice the total ridiculousness and ugliness of that activity.

The same hospital has a chapel for prayers inside one of the buildings. In my opinion, the place for smokers and the place for prayers should be swapped.

Now, there are plenty of modern parasites writing on how to quit smoking; they know better, they know it's bad for you, because it was bad for them, or it's just good for them that they can sell you, the smoker, a book on the subject. I am continuously amazed on the reasons these non-smokers smoked some time ago: to feel manlier, because others smoked, because of some advantages (?!?).

I remember exactly when I started smoking: it was 29 years ago, the autumn of 1981, in a toilet in high-school, after a general math test, when a friend and colleague of mine lit up a cigarette and started reading a letter he received from his girlfriend. It was a romantic letter. He invited me to smoke along with him, I was a non-smoker like all these ignorant anti-smoking pricks today. But I lit one for myself, listening to the reading and was transported from that toilet into an undefinable place. If that place has a name it should be poetry, or art. I decided then to smoke regularly. The second day I smoked a pack. I reached 3 packs a day in my most intensive periods of work or excitement and I'm smoking one pack a day now.

That's when I decided to smoke. I knew already that smoking contains poisonous substances and is addictive because of the nicotine, that's why I didn't smoke until then. But the mind alteration I got from smoking that first cigarette opened an unknown space for my mind. I'm pretty sure that was at least 50% of chemical origin, the rest of it was the reading, but only a brainwashed idiot would try to measure that exactly.

After that, I lived moments of incomparable quality along with my cigarette; sorry folks, no human, dead or alive, was able to ever generate moments like that in my life. Chemistry, I suppose, or chemistry and biology, who knows? who cares, anyway, among the non-smoking drones today; but that doesn't make it inferior to an individual's best life experiences. These experiences come at a cost, but anything real comes at a cost, so you have to decide all the time if you accept the cost or not for anything you do.

Now, I write this because I'm harassed continuously by the arrogance of these anti-smoking ignorants.

First, you ignorants, know it now that if you do any activity other than directly growing your own food and directly building your own shelter, or educating someone to make these after you done them, you are on drugs. Whenever you want to recommend somebody to quit smoking you yourself should do the following: - stay out of church, that is a much dangerous drug: it doesn't even tell you when you're overboard; - burn all the music albums, all the art items you have: those are also drugs, illusions that "help" you carry on with your miserable drone life; - burn all the books you have: those are also drugs, they're just playing with your imagination, nothing is real, and if something seems real in them, it's because it is a copy; - don't do mathematics, physics, engineering or computer science either: those are drugs for some types of minds for which lighter drugs, like beer, driving, fiction or TV staring, are not enough; - never drink anything else but water: the rest are drugs, which, like all the drugs enumerated above, keep you living under the illusion that you're worth more than a random spit. - throw your TV away: that would prove yourself that you're not only a lemming with attention deficit disorder. - burn your car, never drive a personal vehicle: that's also a drug so insidious you are never aware of the crime you're committing. - throw your so-called "assets" away: there is in some part of your mind a corner that's high on them right now, if you own anything. - never mention Hitler for educational purposes, you are, as a militant anti-smoker, a drone follower of his already.

As long as you're not following all of the 9 steps above you should shove your non-smoking advice up your ass, you don't have any right to suggest anything related to drugs to anybody else but yourself, actually you are a long living empty life common moron, exactly like those who waste their longest part of life on drugs.

Your long list of lame and meaningless addictions seems more disgusting to me than my smoking ever seemed to you, I just never bothered to tell you until now, when your harassment has became surreal and embarrassingly stupid for a human society.

desert, 1989

Written by Romeo Anghelache no comments

M'am obișnuit cu desertu' lu' meden agan/soirs, prăjiturica autentic intelectuală cu care mă delectez din când în când: de multe ori are gust și mă tonifică, atunci când nu e intelectualistă, e o provocare sănătoasă la meditație/introspecție. Așa sună (ar trebui să sune), pt. mine, europeanu': observator, ațos, prizonier câteodată în estetica propriilor gânduri ca'ntr'o bulă; bulă care, sclipind surprinzător în lumina contextului, se dizolvă'ncet spre undeva aiurea, după ce'ți revelă o bogăție a clipei. Blogu' ăsta, Humanist, sau oricare altu', ar conta chiar și numai de s'ar ține scai de intrările din soirs.

Azi, la desert, primesc câteva din gândurile lui despre 1989, sentimentele prezente atunci. Dincolo de, sau pe lângă, cele pe care le simt la fel, adnotez:

"Solidaritatea europeană": media occidentală crease de mult un clișeu despre viața "dincolo de cortina de fier", un văl călduț în care europeanu' de vest sau nord-americanu' să se simtă bine, progresist, generos, în general să simtă mai apăsat ce nu simte de obicei. Francezii, erau atunci încântați să interpreteze ce se petrecea în România ca pe un ecou al propriilor imagini despre ei înșiși: luptători pt. libertate, egalitate, fraternitate. Pentru câteva zile chiar asta făceam atunci, noi românii, la fel de romantic ca francezii cândva. Chiar și numai pt. zilele alea românii sunt, independent, europeni.

"Sentimentul libertății": am văzut deunăzi, un clip cu un vultur care'și face vânt de undeva de sus, agață o capră de munte și'o târăște până cade'ntr'o prăpastie, apoi își ia prânzu' frăgezit așa, întinzându'i mațele. Cam asta mi se pare mie că i s'a petrecut României: o neatenție de capră care'a transformat'o'n prânzu' unei dihănii zburlite cu stomacu' gol, egoismului și ignoranței dintr'un creier cât un muc. De atunci, pt. mine, vulturu' nu mai e simbolu' libertății, ci agresivității.

Vulturu' nu simte libertate: n'are cu ce. Vulturu' nu e liber: face cât poate el ști. Iar noi rămânem niște capre idioate dacă interpretăm ignoranța agresivă și egoistă ca libertate.

Dacă o să am ocazia să fiu martor real la o astfel de scenă, vulturu' ăla și'a gasit nașu': am să'i sfărâm capu' fără să clipesc. Vulturu' a devenit, de atunci, pt. mine, o specie de care e necesar să mă lipsesc. Cu toată influența școlii, care m'a învățat că ecologia/natura e un lucru care trebuie respectat și înțeles, gândesc acu', după clipu' cu pricina, că sunt și eu un lucru natural, un om, și că respectu' trebuie acordat condiționat, numai după ce filtrez prin propriile mele valori (născute contextual, ecologic, de asemenea, adică într'un efort de înțelegere): faptu' că omu' a supraviețuit, până acum, evoluției, se datorează deciziilor luate de om pe parcurs ( la fel și faptu' c'are să dispară curând pe baza confuziei între libertate și ignoranța agresivă). Reacția din 1989 a fost o decizie de tipul ăsta. Rămâne relevantă.

Cândva, cui mă întreba idiot: "Crezi în Dumnezeu?" răspundeam "Cred în Natură". De la chestia cu vulturu' mi'am schimbat răspunsu', "Nu cred în Dumnezeu, Nu cred în Natură, eu, un om, sunt natura(l), și aleg să cred în Om" (o anume sub-specie a omului de azi: cea care încearcă să înțeleagă pe baza a ce a aflat omenirea și alege cu fapte pe măsura înțelegerii).

"Sentimentul egalității": ironia'i că societatea aia fusese construită din principiu pt. sentimentu' ăsta, iar sub-specia aia de oameni a simțit egalitatea teatral și numai după sfârșitu' ei și doar pt. câteva zile. Fiecare din ei era responsabil pt. degradarea de până atunci a propriei demnități. A meritat, totuși, chiar și numai pt. câteva zile, și chiar dacă sentimentu' autentic se duce odată cu generația și chiar dacă degradarea demnității a continuă și azi.

"Sentimentul insularității. Știai că nu mai vrei comunism, era clar." Nu era clar deloc, ce era clar e că nu voiam dictatură. Mi'aduc aminte că prin 1990 ne'am întrebat, noi, românii, intens ce voiam de fapt, "Jos dictatura" sau "Jos comunismu'"? Mie'mi era clar că voiam "Jos dictatura" da' am acceptat "Jos comunismu'" gândind că nu'i cazu' să mă proptesc în cuvinte, un comunism democratic, socialism sau ce'o fi, al anilor 1990 nu avea cum semăna cu comunismu' inactual (im)practicat până atunci.

Eu credeam, pe atunci, că valorile umaniste ale comunismului sunt universal recunoscute și practicate în lume (pt. că's de bun simț și la mintea cocoșului); credeam, pe atunci, că sunt doar diferențe locale și că lumea externă României e un pic mai onestă cu propriile greșeli, refuzam să cred o boabă din propaganda internă și am refuzat să citesc Marx, Engels, Lenin sau producțiile politice locale; aflu, 12 ani mai târziu, că valorile alea nu sunt, de fapt și în fapt, recunoscute universal, aflu că propaganda capitalistă e la fel de omniprezentă, doar învăluită'n staniol și tehnici moderne de sociologie și psihologie, iar Dumnezeu încă face parte din explicații.

Nu mă ating nici acum de marxiști, cred cu toată convingerea că n'am nevoie de predecesori în materia asta: e suficient să fii atent, să'ncerci să'nțelegi, și ai, azi, suficientă informație actuală cât să'ți faci o opinie naturală și umanistă. Mai bine să redescopăr lucruri descoperite de alții decât să repet neatențiile lor.

Ce știu sigur acum e că un animal ignorant și agresiv din specia umană n'o să se lase convins de teorii (fie ele și verificabile fizic) să renunțe la manipulări de mase, trafic de influență și comercializarea de sclavi. Numai timpu', cunoașterea și faptele împreună pot fi efective ca antidot la sub-specia asta. Care ignoranță agresivă se oprește din alt motiv decât o spaimă adevărată?

Pe de altă parte, prin '89, gândeam că mai au o scuză, caprele, să'ndure ce'au îndurat, obiectivu' părea a fi independența economică și datorii externe zero; obiectiv (probabil doar în aparență) atins. Mă'ntreb care'i scuza caprelor de azi? Pt. ce obiectiv îndură ce îndură azi?

Rss feed of the articles