Archives 2007 - humanist @ roua.org :

referendum vot uninominal

Written by Romeo Anghelache no comments

Referendumu', din câte înțeleg, pe scurt, te'ntreabă dacă vrei ca parlamentarii să fie aleși cum se aleg primarii acuma, adică pe nume, nu pe liste de partid. Zici "da", ai vot uninominal, zici nu, ai vot pe liste sau mixtură.

Nu mă'nteresează partidele, eu vreau să votez un om în parlament la alegerile parlamentare. Ok? Partidele pot să se și desființeze, de când mă știu, fiecare partid e o pătură sub care s'adună tot felu' de oportuniști. Orice alt fel de vot decât cel pur uninominal, orice prevedere a legii electorale care ne obligă să votăm o listă pe lângă un nume, șterge efectul votului uninominal: permite risipirea răspunderii în tot felu' de mașinații de partid, schimbă scandalurile de până acum cu alte scandaluri.

Băsescu are dreptate când zice că orice altceva decât votul pur uninominal e echivalent cu a permite să ajungă în parlament oameni care nu's votați.

Văd că toți parlamentarii și o grămadă de "analiști" cârâie că nu'i bine cu votu' pur uninominal, că partide, că procente. E bine, era de așteptat că o să'i ardă pe mulți votu' ăsta pur uninominal. Ce treabă au procentele și partidele bre, aici e cetățeanu' și cine'l reprezintă. Odată ce omu' alege pe careva, îl deleagă p'ăla, și numai p'ăla, să'l reprezinte, partidele n'au decăt să ia notă și să se modifice în consecință.

Unele argumente atrag atenția că dacă doi candidați au unu' peste 51% ș'ăllalt 40%, câștigă doar unu', iar celălalt, laolaltă cu cei care l'au ales pe celălalt trebuie să'l accepte. Adică se trunchiază reprezentativitatea. Drept. Însă votatul unei liste nu corectează problema asta. Trunchierea e necesară la fel cum e necesară când vorbim: când zicem "lingură" s'tem obligați să facem o trunchiere, altfel am avea de descris materialu', duritatea, culoarea, dimensiunile etc. La fel și aici, la fel și la alegerile prezidențiale.

Dacă omu' pe care l'am votat mă dezamăgește pe perioada mandatului, gata, afară din parlament la alegerile viitoare, votez pe altu' mai responsabil.

Gata, m'am săturat de gunoaie'n parlament pe bani publici. Așa că eu mă'c și zic da, la referendum.

europarlamentari

Written by Romeo Anghelache no comments

Mulțam frumos d-nei Dordea pt. una dintre puținele informații autentice din presa românească: lista cu candidații la alegerile europarlamentare de pe 25 Noiembrie (Duminică).

Am citit cu-minte lista și am selectat pe cei pe care'i prefer (în ordinea listei) după criteriile de mai jos: - lipsa declarației de avere elimină candidatu' dacă istoria lui profesională n'o face cumva irelevantă; - o avere cu mult mai mare (gen 4 case, vilă de vacanță, terenuri și zeci de mii de alea prin alte conturi) decât are nevoie un om rezonabil scoate pe respectivul candidat din concurs; - cei care n'au absolvit o facultate tehnică sau n'au studii care să implice logica și verificarea/validarea pierd tare din viteză; - cei care au "avansat" prea repede pierd tare din viteză; - cei de pe lista neagră a Coaliției pt. un parlament curat pierd tare din viteză; - cei care au pus pe picioare afaceri curate și prospere, bravo lor, da' nu'i califică necesar pt. europarlamentare.

Nu mă interesează din ce partid fac parte.

Cine mi'a mai rămas după filtru (am pus și linkuri spre istoriile lor):

legea copyrightului

Written by Romeo Anghelache no comments

Discuțiile astea , despre copyright mă seacă, îs prea circulare, nesfârșite da' tot pe loc:

Un țăran culege 1kg de cartofi, e plătit cât face kilogramu' și dup'aia pa, gata, trebe sa mai scoată un kg de undeva altfel nu'i plătește nimeni un sfanț.

Câțiva ingineri și muncitori fac un pod, primesc un salariu pe contract, și, după ce se termină podu', gata, pa, mai vreți bani, faceți alt pod.

Ce'ar fi să se instituie un copyright pe cartofi și pe pod: odată ce'ai mâncat cartofu' plătești țăranului sau inginerului până crăpi, c'altfel ai fi crăpat oricum. Nu sună de pe lumea asta, eh?

Acuma, în economia modernă, e chestia asta cu intangibilele. Mișto de lucrat cu intangibilele, mânci câteva kg de cartofi pe care, drept, le plătești, treci de câteva ori pe pod, pe care nu'l plătești că se descurcă el ingineru', că'i băiat deștept, mai pierzi vremea unuia sau altuia până'ți aduni inspirația, și bang, copyright. Care pune mâna, să platească, cine se uită, să plătească, cine vorbește despre, să plătească, mă rog, iaca ce scrie la lege, în esență că ai obligații față de autor pe toată viața, plus 70 ani față de moștenitori!

Nu frate, nu'i drept. De plătit e de plătit suportu' fizic al scriiturii, editurii, pt. fiecare exemplar. Mai rămâne de plătit autorului intangibilului să'și mai poată cumpăra cartofi și când nu e inspirat, ok, asta ar însemna, să zicem, f'o 10-15 ani. De ce 10-15, păi să zicem c'ai nevoie d'un an doi să'i dai o formă intangibilului, mai ai un an doi răgaz să vezi de'ți mai vine ceva pe țeavă, și de nu, cu restu' de 6-11 ani te respecializezi.

Cam atât, după max 15 ani, orice intangibil ar trebui să devină proprietate publică, adică șade în bibliotecă sau pe web și e distribuit electronic către toată lumea, statu' trebuie obligat să facă asta, altfel începe să coste cât nu face: nu mai poate crea unu' sau altu' că cellalt a pronunțat ceva similar deja, avocați, legi, pârnăi, criminali, înjurături, băi, mă lași?

Recapitulez: - editura vinde un produs fizic, cartea, care costă precum cartofu', la bucată, trebe plătit ca atare, la bucată; - editoru'și vinde munca de inginerie a textului, layout, alea; asta se plătește odată pe publicare/instanțiere, precum podu'; - autoru'și vinde munca pe copyright limitat la 15 ani, adică

  • orice alt (web)editor care mai vrea să'l publice într'o formă care are preț (cerut receptorului) în bani, trebe să'i plătească autorului;
  • cine'l publică pe gratis, însă, n'are de ce să'i plătească nimic, că'i face de fapt reclamă, îi mărește piața potențială tangibilă și piața actuală intangibilă pe banii proprii. (re)publicarea asta e gratuită pentru receptori, deși se face cu un cost pentru cei ce'o fac: biblioteca are un cost, deși minimal, un website care distribuie gratis o copie a creației, și nu cere bani pe asta, costă de asemenea, deși costu' nu'i transferat receptorului, cu alte cuvinte cel ce răspândește în felu' ăsta creația plătește el însuși și poate avea drept efect natural o creștere a numărului de potențiali cumpărători ai creației de la sursă, într'o instanță tangibilă (cartea). Dacă cititorii potențiali îs prea săraci azi să plătească tangibilul (cartea) da' curioși să citească, măcar devin mai inteligenți social, și ăsta e tot un beneficiu, ecologic, să'i zicem, pt. autor; mai târziu, când și dac'or avea bani, or să cumpere o ediție tangibilă măcar pt. c'au aflat că există.

Oricum, după 15 ani de la publicarea primei instanțe, orice obligație față de oricine ar trebui să dispară; în afară de bibliotecile care trebuie să păstreze o copie a primei instanțieri.

În fine, mi'e clar că autorii care (se fac că) nu înțeleg distribuirea copiilor operelor lor (după expirarea rezonabilă, de 10-15 ani, a copyrightului ) pe net ca pe o binefacere (lor și societății), au produs doar ca să mănânce, nu ca s'adauge la spiritu' lumii, adică nu comit un act de cultură ci unul ordinar, ca scobitu'n nas, sau încheiatu' la șireturi, mă rog, sau crescutu' de cartofi (da' cu mâinile mai curate, mă'nțelegi), pe scurt, o slujbă mai albă la guler. Nimic rău în asta, da' atunci genu' ăsta de autori n'are nici o poziție specială în cultură față de ingineru' sau agricultoru' de mai sus, ei rămân doar industriași/comercianți ordinari ai literei/simbolului/interpretării, circarii zilei, o instituție a distracției.

Și uite'așa, legea copyrightului, la noi, ca oriunde în capitalism, înfige autorului propriul deșt în nas și complică lucrurile prin faptu' că toți cei implicați îs liberi să pretindă și ei o bucățică: cine le'a plătit ziua la toți vorbitorii în cauză? cititorii, în cele din urmă, așa'i? Între timp orice creație e obscurată de discuțiile despre copyright, și e cu mult mai puțin accesibilă decât merită și poate, azi.

Când autorii vor să'și extindă copyrightu', nu fac altceva decât să ajute editurile să'și controleze piața: în era Internetului, producerea de intangibile e o tentație mare, oricine are să se simtă dator să'ncerce, ș'atunci, toți producătorii de intangibile vor fi în competiție pe platforma editurilor, iar editurile pot să'și impună proporția de profit în defavoarea autorilor. Dacă copyrightu' ar expira în 15 ani, editurile ar intra atunci în competiție cu copiile gratis: publicarea după aia are să fie extrem de selectivă, societatea beneficiază prin faptu' că'i mai puțin zgomot pe hârtie. Mai bună d'atât, pt. autori și receptori, nu e decât varianta în care editurile ar fi exclusiv publice (de Stat), și se obligă să plătească autorii cât trăiesc; da' varianta asta are alte trei probleme practice majore:

  1. cum să poți justifica de ce un anume tip de activitate (publicarea de cărți) n'are voie să fie practicat liber de oricine;
  2. e mult de lucru pe tema calității și tehnicii de publicare aferente, și
  3. nu'i clar cum poți s'asiguri o selecție de calitate, de fapt e aproape imposibil: orice instituționalizare a selecției naște o cultură pitică și conformistă.

În fine, discuțiile astea despre copyright o să moară natural în curând, loalaltă cu slujbele aferente: comunicarea pe net (cum e blogu' azi) impune o economie a vorbei ajustată pe autor: pe net scrii când te doare sau te bucuri, când ieși din cenușiu, din timpu' mecanic; de asta, comunicarea pe net tinde spre autentic, orice încercare de instituționalizare (sau simulare) a comunicării pe net are un destin nul, și cine o să mai piardă timpu' cu arta de fiță dacă nu mai aduce nici o sarma pe masă? o să rămână doar arta universală, sau, măcar, autentică; restu' o să rămână marginal culturii dacă nu ignorat, adică pierdut.

Până atunci, nici un "specialist în intangibile" care vrea copyright mai lung de 15 ani n'o să mă convingă că are vreo legătură mai strânsă cu cultura/spiritu' decât oricare alt cetățean, în schimb, mă convinge că'l chinuie același lucru ca pe omu'-tramvai, anume că meseria'i nu se dovedește azi a fi bănoasă, și face tot ca omu-tramvai: continuă a trage, a pagubă, la loterie, poate s'o scoate.

talent și revelație

Written by Romeo Anghelache no comments

m, de acord, bine calibrat pe subiect, da' cu o rezervă: fetișizarea talentului.

io's convins că'i o sincronie între talent și (o anume, în raport cu omu' ce'o are) revelație:

  1. pt. că n'are cum fi altfel: n'ai nici un talent la vârsta d'o lună orice ai zice; pe parcurs însă, și de obicei mai devreme din cauza receptivității tinereții extreme, se face că'l ai, adică niște suflete suficient de'mbătrânite'n obiceiurile împrejurului decid că se cheamă talent: ceva ce are o coerență inteligibilă da'i din alt împrejur, nevizitat încă de cei ai locului. adică e un moment definit de la care "talent(u' cuiva)" poate începe s'aibă sens.
  2. cum revelația i'o vizită'ntr'un ce neexprimat/neauzit până atunci, te copleșește, atunci, o bogăție proprie de sensuri; aștepți, întrebi, poate'o văzut careva cestia aia, poate'o lăsat în semne careva; în fine, când ai obosit cătând onest și vezi că nica nu (i) se potrivește, tot ce ai de făcut e: lași să se spună, cu tastatura, cu pensula, cu clapa (care dintre ele ți se pare mai puțin falsificant), împrejurului.

    de unde și împrejuru', care se (re)definește. totu' pare fără efort, lumile la lucru nu se văd: talent, frate.

    chiar de nu te'mpresionezi prea tare de revelația asta, și nu cați să verifici de'i unică, sau sub copyright (și bine ai face), gesturile, timpu' propriu, simbolurile folosite, ți se schimbă ireversibil. Pân'la urmă, împrejuru', saturat d'atâta tensiune obsesivă, aparent autonomă, îi zice talent.

Da'i clar d'aci că talentu' nu'i o cestie da/nu, definitivă: depandă de cât îți pasă'n continuare (după revelație), să zici; de cât îți pasă (înainte de), să cați a înțelege.

Tot clar îi că: da, talentu' nu se'nvață voluntar, controlat, da' te poate turti, și, după aia, crește, sau poa' să dispară'n hărțuială, oricând, imprevizibil, are natura catastrofei. Nu'l poți construi, da'i poți face loc.

Mai e clar, sper, că talentu' are totu'n comun cu sensibilitatea, atenția, onestitatea, suferința, revolta, toate deodată, altfel, de unde un împrejur alternativ? Și Adi nu stă rău cu atenția, cum notași deja, adică are și el șansa lui la "talent", chiar dacă, oricând, mai încolo.

Și, bre Adi, noi parcă ne'am mai afurisit odată pe tema asta: nu se face (nu conteză ce vrei, de unde vii, unde te duci să mori) să reduci un om întâlnit la o decorație minerală de mediu, un cadru pentru auto-fotografie, oricum ai da'o. Așa, sună de parcă te'ai scobi, cu luare'aminte, într'o măsea.

market vs. government

Written by Romeo Anghelache no comments

One guy, Newt Gingrich, said, at an event:

Now there’s a hotel in California under injunction by a California state judge for trying to fire thirteen people with false documents, on the grounds that false documents is not a firing offense in California. One of them is a person who is the 43rd person to have the same social security number. Take the difference in efficiency and effectiveness between your automatic teller machine card, which you trust enough to open up your bank account across international borders, and the fact that the federal government couldn’t figure out not just that number 2, 3, 4 and 5 were – they haven’t figured out that number 43 exists. Which is why I’ve said that when we inevitably go to a worker identity card with biometrics and probably a thumbprint and retinal scan, that it has to be outsourced to Visa, MasterCard or American Express. There is no possibility that the federal bureaucracy could do this.

A long quote, right, but it's worth, because it displays one of the most important fallacies the "market" guys are waving around: government is inefficient therefore put that activity into private hands. How did he figure it out that there is no possibility that the federal bureaucracy could do this? He talks about an example of inefficiency, which means either there's a glitch in the government's recording of social security numbers, or a corrupted govt. official who "maintains" the glitch. Either case, the dry logical consequence is to track the glitch and fix it, but in Gingrich's and other marketeers faulty logic, you have to outsource it to Visa, UPS, etc.

The fundamental issue these guys will never grasp (because most of the time is in their own interest, or they didn't manage to read those few necessary books) is that the govt. officer is responsible to you, as a citizen taxpayer, by definition, while any private company employee is only responsible to his boss; and his boss cares only about his pocket: if it doesn't fit his profit calculations, he can let you die without blinking.

The fact that some governments are inefficient only calls to monitor them better and to check if the government's employees are paid the equivalent of what the market suggests it's the best price. If this second condition is not achieved, your govt. officer will try to do something else to compensate for that: will get corrupt. Moreover, a government's job, by definition, is far more intricate than a private company specializing in a certain activity. In this case, the US govt. has to manage the needs of about 350.000.000 people to the aim of keeping everybody happy. No private company can do that, because no private company will ever take the job of keeping everybody happy: happiness is not profit, you know.

So my conclusion after this reading is: if you feel your government is inefficient, modify it; if you feel it's hard to modify then, actually, it's you who are inefficient in tuning your government to your own (community) needs. Stop suggesting moronic solutions like whining or outsourcing. Stop mixing cattle and fruits: government and private companies.

P.S. A friend of mine is a Gymnasium professor of English, she's paid by the State for a month of teaching exactly what two guys living in the same area take in 3 days for painting the walls of 25msq in an apartment. That's because somebody in Romania thinks like Mr. Gingrich: why not outsource the English teaching to VISA? I invite Mr. Gingrich to dress himself in a VISA suit and come teach in my friend's stead for the same money, hopefully he'll understand finally what he's taking about. And hopefully he'll grasp what a tragedy his kind of "model" was, is and will be for 95% of the population on this globe.

Rss feed of the articles