Mă opresc asupra evenimentului pen’că’i simplu să: cunosc puțini intelectuali români activi (mai puțin de 5).

Încep cu laudă lu’ Ernu: pen’că’i pasă, e atent, critică, propune soluții; laudă lui, e un intelectual și gata.

Pe mine azi mă doare’n cot de soarta cărții, dacă mi’ar fi zis cineva acu’ 20 ani c’am să zic asta acuma, l’aș fi’njurat. Da’ acu’ 20 ani abia mijea internetu’.

Cartea (în formatu’ ei clasic, pe hârtie) și’a jucat rolu’. D’acuma’i o piesă de muzeu, muzeu’ din apartamentu’ fiecăruia. Cartea’i peștele de sticlă, mileu’ de pe TV al părinților noștri.

Cei care scriu cărți, literaturiștii (turiștii literei), nu merită atenție nici cât o ceapă degerată: pe vremea dictaturii au șoptit cu dublu-înțeles, atâta au putut; pe vremea capitalismului fără limite s’au racordat fiecare la o bortă de cur și trag în ei cât pot. N’au produscreat nimic notabil pe plan intelectual: n’au observat nimic, n’au înțeles nimic; enumerat cu fiorituri, făcut mișto, certat ușa cortului. Au ajutat, în schimb la producerea unor obiecte de muzeu, decorații de mobilă, adică au ajutat o industrie, industrie a cărui scop n’a fost niciodată altu’ decât ăla de’a face bani, chiar dacă s’au folosit de greci și renaștere, de autori autentici. Literaturiștii s’au ajutat pe ei înșiși, doar atât. N’au a face, și n’au avut vreodată, cu cultura, așa că soarta lor n’are nici o șansă la urgență.

Nu’ș de unde le’a intrat ăstora în cap că e justificat să trăiești din scris ficțiune? Da nu contează de unde, are să le iasă așa cum le’a intrat: pe nesimțite.

Da’ să mă’ntorc la Ernu, care, spre ‘osebire de literaturiști, compune, mișcă, alături de vreo 3-4, cultura azi în România.
Partea care mă interesează în eseu’ lui e aia cu digitizarea sistematică, planificată, recuperatoare (cealaltă digitizare, informală, deja se petrece). Subscriu cu toate mâinile: un efort sprijinit de Stat de creare a unei biblioteci virtuale românești, ficțiune și non-ficțiune. Io m’aș băga la non-, dac’ar fi așa vreo inițiativă publică și loc de varii nepoți. Efortu’ Statului, aici, ar fi, în primu’ rând, de natură legală: un fel de temperare a copyrightului ca să le poți pune online în beneficiu’/prezervarea civilizației.
Implicarea Statului în cărți are rost, de la manifestu’ lu’ Ernu încolo, numai împrejuru’ digitizării, câtă vreme suntem în capitalism. Că din digitizarea asta publică ar beneficia și industria de carte, foarte bine, de ce nu?

Industria de obiecte de tip carte are să continue așa, la marginea morții, de decor; numa’ că și’a pierdut dreptu’ de’a mai avea vreodată pretenția a fi parte din cultură. Oricum, nu mai mult decât industria de sandale.

Apropos, ăștia care v’agitați cu proprietatea intelectuală și copyrightu’, n’aveți nici o șansă, voi ați dispărut de cam un deceniu din orice plan al realității care contează. Cu cât recunoașteți faptu’ ăsta mai repede și vă racordați la o altă bortă, cu atât aveți șanse mai mari la supraviețuire.

Bon, și’napoi la Ernu. Dincolo de digitizare, nu mă bag, nu mă’nteresează. Da’ subscriu iarăși la imaginea de context, la peisaju’ intelectual descris de Ernu. România e într’un stadiu avansat de descompunere, culturală și altfel. E nevoie de mișcat în contra, pus ceva peste altceva, întru prezervare dacă nu creștere .

Cam atâta’s io de acord cu tipu’ ăsta: în mare, zic io, e un betonist.

Da’ a călcat și pe ou:
“Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori.”
Dilema fiind între timp și libertate.

Domnu’ Ernu, comunismu’ n’a fost un regim aberant, că doar asta recunoști implicit în tot eseu’. Dictatura a fost aberantă. Comunismu’ nu e dictatură. Drept, o fi trecut prin dictatura proletariatului (cum altfel să recuperezi libertatea celor care culeg de la cei care aleg?) și s’a'nțepenit pe drum în dictatura unor idioți (așa cum azi capitalismu’, pornit de la idei de bun simț, s’a'nțepenit în dictaturi private și tribalism), da’ asta nu face comunismu’ un regim aberant. Poate foiai a zice regimu’ Ceaușist, ok, Stalinist, ok, securist, ok, da’ nu comunist.

Mulțam pt. eseu, d’le Ernu, da’ păcat că nu’i pe blog la matale să’i pun și link. Ai putea să’ncepi cu digitizarea chiar acolo.

Peseu: În comparație cu literaturiștii (rimând cu fripturiștii) mă gândesc la cei care scriu nu ficțiune ci text compilabil, atât de corect încât o mașină i se supune, cei care scriu free software, software liber. Programatorii ăștia au asamblat în ultimu’ deceniu un ditai sistemu’ de operare cu o grămadă de scrieri/instrumente software, toate sub un anti-copyright, adică scrierile lor nu pot deveni proprietatea exclusivă a nimănui: scrieri care permit oricui să scrie, să experimenteze, să măsoare, să calculeze, să comunice, să cunoască, să crească; pe scurt, scrieri care sunt infrastructura dinamică a Internetului.
Iar literaturiștii sunt atât de proști încât nici nu le dă prin cap să le observe, nicicum să le utilizeze (n’ar fi’n stare să recunoască o creație nici dacă i’ar mușca de față). Sau, cei care nu’s proști, ignoră fenomenu’ ăsta din jalnică slugărnicie mercantilă și idioție filosofică. Numai așa’mi explic cum de încă preferă să plătească licențe pt. sisteme de operare comerciale, doar tot Jan plătește, ăla care încă crede că literaturiștii au vreo treabă cu cultura.

Zic că speculează cu picioare cam scurte pen’c'amicu’ nostru european nu duce gându’ pân’ la capăt: dacă realitatea n’are os ontic, atunci de ce’aș ucide? Dacă femeia’i om doar în aparență, atunci de ce mi’ar păsa atâta să meargă cu doi pași în urmă?

Argumentu’ europeanului cu estu’ nihilist e pe jumate. Cealaltă jumate îl desființează la loc.

Asta vine de la profii sforăind de la catedra europeană: realitatea are trei părți, aia de sus, de mijloc și de jos… și tot așa, de unde, dacă io’s propitar p’aia de sus, îs mai tare ca ăla care’i propitar p’aia de jos, etc. Iac’așa mi se umple viața cu partea de sus, de mijloc și de jos care trebe potrivită cu alte părți de sus, de mijloc și de jos. O frecție fără sens câtă vreme nu’i fizică sau inginerie.

Europeanu’i specialist în dat cu ceață: în numele creștinismului a ras civilizații, tot în numele creștinismului a furat de’a spart, a vândut iertări ș’a terorizat popoare inchizitorial.

Eu m’aș uita la ce întindere au dialectele în est: asta mi’ar spune aria geografică pe care oamenii reușesc să se’nțeleagă cumva, au un numitor comun; la asta estu’ bate vestu’ clar: dacă nu’ți iei în serios prea tare propriu’ cur, adică dacă te educă cineva că totu’i trecător, o aparență, ajungi să te’nțelegi cu mai mulți.

Uciderile, europeanu’ ar trebui să le numere relativ la mărimea populațiilor în care s’au petrecut, nu așa, en-gros. Da’ orice rezultat ar da, uciderea celuilalt n’are treabă cu filosofia estului, nu’și prea are rostu’ în tablou’ mare, estic, al lumii. Când au descoperit Chinezii Africa (budiști fiind), au descris ce’au văzut și i’au lăsat în pace pe băștinași.

Filosofia estului, însă, îți permite să fii cu adevărat liber: poți desființa orice la o adică, da’ n’o faci pen’că n’are rost (cum să desființezi ce nu ființează?), ș’atunci când ființezi ceva, o faci cu umor știind c’o faci, în esență, degeaba, o faci pen’c'așa ai chef, nici o condiționare sau piedică nu poate fi luată’n serios, adică mai în serios decât propria ta alegere. Și dacă totu’i o iluzie preferi s’alegi iluzia mai faină să’ți ocupi timpu’ cu. Sau iluzia cea mai neagră, depinde de digestie, vorba lu’ Huxley.

Dacă eu nu sunt și nici tu nu ești, atunci ce ne agităm așa? Încotro?

Dispariția onticului din discurs nu duce la dispariția moralei, ci a gargarei despre morală.

Sunt diferite nivele de a replica:
Unu’i comentariu’, care’i stocat alături de blogu' comentat.
Altu’i trackbacku’ care stochează comentariu' pe blogu' comentatorului da' anunță și pe cititoru' blogului comentat că există o replică/comentariu la ce citește. Cu alte cuvinte, un trackback asigură comunicarea în ambele sensuri între două bloguri.
Calitatea unui trackback e superioară unui comentariu pt. că poate fi reeditat până la forma considerată clară de cel care’l scrie și pen’că dispune de mai mult spațiu decât un comentariu, spațiu care permite o replică mai stufoasă.

Observ că bloggerii la care am făcut recent trackback au refuzat să’l accepte la destinație, motivu’: pt. că’s trackbackuri critice (în sens intelectual) la adresa intrării respective.
Asta spune câteva lucruri:
1. despre receptorii care’au șters activ trackbackurile mele recente către ei:
a. că nu vor ca cititorii lor să știe că există o replică la ce’au scris; asta e lașitate comună, șopârlism, piticism cultural; pe lângă faptu’ că prin asta receptorii demonstrează că nu’s calificați să vorbească’n numele democrației sau toleranței pt. că’i pe șleau că le displace, în fapt, și una și alta.
b. că nu’și dau seama că propriii lor cititori or să fie dezamăgiți de calitatea morală a unei astfel de încercări de cenzură, atunci când vor da altădată peste replică.
c. că le place muuult de tot să se citească pe ei înșiși exclusiv și cel mult să mai treacă vreunu’ doi să le sufle’n pânzele dragostei de sine.
d. că nu știu ce’i trackbacku’ și nici n’au avut măcar curiozitatea să vadă ce’i cu mecanismu’ ăsta, atitudine improprie pt. un intelectual.

În general, cei ce se ofensează ușor de trackbackuri care nu’s spam, dau dovadă d’un infantilism hilar. De ce dracu’ mai scrii o idee dacă ți’e frică s’o expui unei replici? Și ce sens are frica’n contextu’ ăsta?

2. despre bloguri: că sunt luate, în sfârșit, în serios ca mijloace de comunicare/informare; dacă ai ajuns să te temi că cititoru’ți ar putea da’ de critica la textu’ tău, înseamnă că blogu’ chiar contează.

Nu mai vorbesc de situația blogurilor mizerabiliste: alea făcute ca să’mpingă reclame, o variantă bășită, cu aceeași soartă ca ziarele și TVu’, a celor ce’ncearcă să trăiască din vânzarea de cuvinte. Numai autenticu’ nu plictisește, făcătura expiră rapid.

One among those is that given that 1% of the population owns 95% of the wealth in this country, there’s the question: why is this possible? Why 99% of the population accepts this state of facts? His answer is: because each of these 99% hopes he’ll get a chance to be a part of the 1%.

Indeed, he’s mostly right. It’s based on hope or sloppy philosophy.

But there’s more to it: those 1% wealthy guys own not only dead property, but a property which is alive. People who make a living from playing with and selling words, who believe that they themselves will get rich in turn by producing “intellectual property”, hot air that somebody is supposed to pay for, who only want the others’ cash subscription to their freedom of non-free speech. Meanwhile these guys are owned. That is, the wealthy 1% owns also, beyond objects, a part of the population, that part which rents the microphone and enters into each house each morning, houses in listen-only mode and still paying for it. This owned, active part of the population, the media people, will avoid the main subject or twist it into an unrecognizable shape. That’s why I estimate that no significant number will answer to your call at the end of the movie.

No wonder Roosevelt’s second bill of rights still stays ignored.

By the way, Michael, even this movie made money for, among others, those you criticize. Why not make one free, libre, public domain, so the majority of the population will be able to watch it, share it, discuss it, circulate it and learn its own fate? You should be able to afford it ’cause certainly you got beyond the reasonable individual wealth limit (a lifetime of average wages) in the process of making these movies.

And one more, about the example with the low waged pilots; it made me discover why work division or specialization needs to be limited somewhere along the road: once you get specialized too deeply, you are at the mercy of your employer because there are relatively fewer alternative places you can go if you get abused, that beyond losing your philosophical horizon in the specialization process.
So not all is pink about the division of labor. One has to stop it close enough to the surface to avoid being left at the mercy of algorithmic profit-makers.
Thanks again for this one, Michael.

Îs multe exemple care par a sprijini observația de mai sus, subtilă ce’i drept, da’n principiu falsă, sau, mă rog, trasă de păr din stilism.

Falsă, odată pt. că’i mai frecvent să fii moralist și necrud sau îndurător: personaju’ imaginar Isus era mai degrabă îndurător, așa zic, măcar de ochii lumii, cei ce se prefac că’l urmează; a doua pen’că oricine a trăit o viață autentică, asumată, n’are cum fi altfel, cu câteva excepții concrete, decât îndurător: a avut timp să vază accidentele, excepțiile, să se ierte pe sine din când în când.

Iaca exemplele: Cristian Tudor Popescu și domul din Koeln, Cărtărescu și străzile Germaniei, Mircea Badea și matematica de performanță, comunismu’ și capitalismu’, pornografia hard și toleranța.

C.T.Popescu e crud cu el însuși, într’o continuă depresie, pt. că a fost educat că domu’ din Koeln are puritatea aspirației către cer, către absolut, pe cînd domu’ ăla a fost construit de buni meseriași, pt. care materialele n’au fost o problemă, pen’că niște săraci, altundeva, plăteau în felu’ ăsta propria lor păcăleală. Cei care au vrut domu’ așa, “aspirând”, l’au vrut așa ca să inspire venerație din motive pragmatice (să inspire autoritate, la prima vedere, dincolo de om), asta a și făcut. Cruzimea lui CTP vine din fetiș.

Cărtărescu, făcând parte din generația care s’a închinat la Neckermann și Mercedes, generație care zvonea că poți să lingi astfaltu’n Germania, e crud și el, și tot trist, când e dezamăgit că nu mai sunt germanii ce’au fost (..în mintea lui), acu’ că s’au impurificat cu cei din est (care erau niște germani decăzuți din puritate, atinși de comunism). Crud și cu românii și cu el însuși. Tot dintr’un fetiș mai vechi, venit din propaganda capitalistă prin securiștii abia smulși de la țară și plimbați prin străinătate. Străzile Germaniei au tendința să fie mai curate și mai fără gropi datorită climei, mai umede și cu variații de temperatură mai mici decât în România. Mai e și diferența de organizare (limba și clima), da’ țeapa pe care’a luat’o el de la Berlinezi, am luat’o și io în 2004 (de la vest-berlinezi necontaminați, mai dihai, a trebuit să plătesc 700 euro pt. apa consumată de noi într’o lună, pt. că am avut încredere și nu i’am pus să citească contoarele când am semnat contractu’ de’nchiriere “îs germani dom’ne, te poți baza pă ei”). Adică Germania e cum e din motive pragmatice: clima și istoria.

Mircea Badea e și el cu fetișu’ de gât, când pomenește de “matematica de performanță”, un termen care’și are originea la profesorii de mate care pregăteau algoritmic elevi, un fel de linie de asamblare, pt. olimpiade; e crud cu el însuși și cine se mai întâmplă, nu atât de naiv/crud ca primii doi, pen’că’i oleacă mai trăit, da’ i’a rămas păcatu’ mândriei pe post de cruzime. Da’ matematica, oricât de abstractă sau rămuroasă ar fi, e modu’ de’a fi pragmatic al minții: n’am fi mai odihniți dac’am observa c’asta’i invariantă la aia, și ailaltă e simetrică cu vecina ei? Odihnă de performanță? Performanța i’un termen impropriu matematicii, o dimensiune pe care n’o are, o lățire nejustificată de sens dinspre domenii mai corporale.

Deci, pân’aci, fetișu’ dă’n cruzime, iar fetișu’ vine dintr’un pragmatism criticat insuficient, trăit doar pe jumate.

Puritatea trupului n’are cum deveni fetiș decât dacă se’ntâmplă să te constipi complet vreo lună; adică are cum deveni fetiș numai atunci când ești bun de trecut pe pastile de mentenanță, din alte, varii, motive, gen Ioan din apocalipsă.

Acuma se vede clar, sper, că și cruzimea comunismului cu capitaliștii și a capitaliștilor cu comuniștii vine tot dintr’o pragmatică, nu din vreun fel de puritate. Nu poți să faci comunism cu oameni care nu’nțeleg că nu pot exista izolați. Nu poți să faci capitalism cu oameni care înțeleg asta. Deci o cruzime reciprocă există (nu există centru decât ca impostură în afara limitării averii personale la o viață de om, adică la un secol de salarii medii), da’ relativ îndurătoare în democrație.
În schimb, pt. cei care’au prins pragmatismu’ lor mai mult din cărți, doar puritatea ideii contează, de unde fetișismu’i gata, de unde și cruzimea neîndurătoare, care, n’am nici o îndoială, se moaie când s’apropie fapta.

Cât despre pornografia hard, ea are un motiv tot pragmatic de a exista: niște tipi s’au gândit că pot să trăiască din manipularea instinctelor. Au început soft, că venim din evu’ mediu, ș’au terminat hard, că omu’ se obișnuiește și nu mai plătește softu’ cât făcea o generație înainte. Nu cred c’asta duce la toleranță, duce la sastisire, dacă nu la impotență. Iar sastisirea poate să treacă cu generația: de la societatea seculară a Afganistanului din ‘1970, cu universități și cu femei în fuste și părul lung și liber, la societatea fundamentalistă de azi, în care o cântăreață e descalificată’ntr’un concurs pen’c'a dansat pe scenă (altfel bine’mbrobodită și cu fustă luuungă).

Adică:
1. pornografia hard n’ajută la toleranță, în sens intelectual, ci la sastisire, altă, mai pârlită, cărare,
2. iar moralitatea poate fi de simț comun, contextual, nu neapărat crudă,
3. iar atunci când moralitatea e crudă și neîndurătoare, purtătoru’i netrăit, sau neintrospectat, destul.

Într’un fel, și cei care cred că’i justificat să trăiască din produs și vândut ficțiune azi sunt un fel de pornografie hard, o exasperare, dincolo de care nu mai sunt decât organele, enzimele, reclamele, celulele, interjecțiile, cruzimea; nici o relație reală cu cultura, cu omu’ real. Ficțiunea e o joacă a minții și internetu’i aci s’o servească și s’o împartă pe gratis (îi zice comunicare și’i comună omului precum curu’, sau limba), tot pragmatica inginerească bat’o vina, deci endgame pt. cei care speră să vândă și să cumpere expresii de gânduri (endgame cruzimii). Devine din ce în ce mai transparent că ăștia care’și vând cărțile de ficțiune n’au nimic special de spus, afară de pretenția că merită să trăiască din asta. Or să dispară cum au apărut, cu cruzimea lor cu tot.

Deși suntem un grup de tineri cercetători în fizică din Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare IFT-Iași, suntem convinși că mesajul nostru reprezintă un grup mult mai larg de cercetători din toate domeniile științei.

Dorim să vă reținem atenția asupra posibilelor consecințe negative ale politicii preconizate în acest an de guvern în ce privește cercetarea din România.

Înțelegem că guvernul cere cercetării românești o “rentabilizare”, însă conceptul de rentabilizare a cercetării nu poate fi utilizat astăzi în România, pentru că cercetarea fundamentală nu are decât efecte strategice asupra economiei sau culturii iar cercetarea aplicativă nu dispune de o cerere coerentă din partea unei economii în plin proces de restructurare. Cercetarea aplicativă își poate formula și susține obiectivele doar pe baza cerințelor reale formulate de o economie sănătoasă structural. Pe scurt, economia și cercetarea trebuie abordate diferențiat.

Aplicarea unei rentabilizări forțate prin reducerea fondurilor acordate cercetării e o metodă ce presupune un efort minim din partea oricărui guvern însă nu duce, în cazul României, decât la îndepărtarea din cercetare a generației formate după ’89. O restructurare reală a cercetării pornește de la competență și organizare. Dacă vom fi lipsiți, prin această “rentabilizare” inadecvată și inoportună, de salarii, suntem forțați să ne reorientăm activitățile, cercetarea va pierde o generație, va pierde terenul câștigat până acum pe plan internațional, România va fi forțată să plătească, în următorii ani, specialiști din străinătate pentru probleme rezolvabile local, iar acest guvern va trebui să-și asume răspunderea pentru aceste consecințe.

Nu putem subzista numai cu pasiune.

Ne permitem în încheiere să subliniem că în ordonanța nr.8 din 31 Ianuarie 1997, guvernul a stabilit că cercetarea e o prioritate bugetară și sperăm că reglementările de aplicare ce vor fi elaborate nu vor înțelege prin asta reducerea la jumătate a fondurilor acordate cercetării.

Am trimis scrisoarea pe 14 Martie 1997 către Prim-ministru, Parlament, ProTV, Antena1, Adevărul. Recunosc că scrisoarea sună ca lovind o pisică cu o păpădie.

N’a publicat’o nimeni. N’a pomenit’o nimeni.

Dintre semnatarii de atunci, în 2008 mai rămăseseră în Institut doar 3 (cu vârsta de 50+).
Cea mai tânără semnatară a plecat, ultima, parcă, prin 2006.

Eu am plecat din țară, fără mare entuziasm, de oboseala hărțuirilor cu finanțarea, în 1999, penultimu’ dintre semnatari, cu gându’ că mă’ntorc peste un an. Am refuzat, între timp, 4 oferte de termen lung: 2 în cercetare, 2 în industrie (ambele externe României, USA și Germania).
M’am întors în țară prin 2005, cu gându’ să rămân să fac o bibliotecă digitală semantică a cercetării românești (pt. care mă pregătisem 6 ani în 2 laboratoare externe de cercetare, USA și Germania), am mai refuzat 2 oferte permanente din industrie (ambele externe României, USA și Franța), am plecat iar în 2006 pt. că salariu’ de bibliotecar, dacă m’aș fi angajat, ar fi fost mai mic decât chiria unui apartament de 50 metri pătrați. Am refuzat ofertele alea pt. că educația mea a fost plătită din bani publici și am considerat că’i datoria mea morală să lucrez numai în chestii de care publicu’ (dacă nu românesc, măcar public) să poată beneficia direct, asta am și făcut din 1989 până’n 2008.
Experiența mea e că’i practic aproape imposibil să lucrezi onest pe termen lung în beneficiul direct al publicului (în afară de măturatu’ străzilor), adică e un fel de politică/model care intervine continuu împotriva interesului public pe oriunde am fost; aia e o politică capitalistă, corporatistă și globalistă, care forțează algoritmi concepuți să lucre’n beneficiul unor triburi private de investitori. Nu cred că prostia e singura responsabilă de piedicile astea: am întâlnit oameni rezonabil de inteligenți peste tot, da’ filosofic idioți cu o excepție abia observabilă.

Istoriile celorlalți plecați sunt, probabil, calitativ, similare și sunt răspândite uniform pe glob: din Japonia în USA și din Africa de Sud în Canada.

Cei plecați sunt bine mersi și lucrează, în afara României, pt. varii universități, institute și corporații. Adică vă sunt competitori, capitalism, nu’i așa?. Adică le plătiți indirect salariile când cumpărați pe datorie un frigider marca X, un telefon marca Y, un software marca Z, deși ei nu mai lucrează pt. voi. Profitu’, oricum, se duce la alții, care nu știu decât să folosească sclavi. Măcar părinții celor plecați își primesc “pensiile” cu regularitate.

Ce s’a petrecut cu Institutu’ ăsta s’a petrecut cu toată cercetarea din România: cât am lucrat io acolo, cei 10 ani, a fost o imagine fidelă a cercetării românești la scară locală, precum în ceruri așa și pre pământ.
În rezumat, cercetarea românească a fost decimată din 1996 până’n 2000 (sau din 1990 până’n 2008 pt. cei mai relaxați). Adică cercetarea românească s’a micșorat cu 86%.
Responsabili de dezastrul ăsta au fost politicienii români care au promovat capitalismu’ “laissez-faire”, globalizarea și debilitarea Statului Român. Ăștia mai sunt și azi în parlament și voi le plătiți încă salariile.
Dacă unu’ care are o meserie reală n’a văzut asta pen’că era ocupat, mai treacă de la Vodă Ghica, da’ să fii politician și să continui cu ideile astea, nu mai ai, azi, nici o scuză.

Acu’ c’am rezolvat’o, toate fiind la locu’ cuvenit, ne’a mai rămas să dezgropăm ritualic morții comunismului.

Ok, să’nființăm atunci și Institutul pt. crimele capitalismului. Îl comasăm cu memoria exilului și crimele comunismului ș’avem ceva rotund: Institutul de istorie. Sau, mai bine, cerem d-lui Oprea să promită că, după ce termină cu crimele comunismului, se ocupă de crimele capitalismului, da’, dacă se poate, cât mai suntem încă în viață, s’apucăm și rezultatele.

Eu vreau să știu cine, sau ce anume, a explodat bomba cu români (mă gândesc și la “căpșunari”) și cui a folosit asta. Se poate ocupa de asta vreun Institut sau rămâne doar bârfă, manele și folclor? Vreau să văd lista cu dispăruții comunismului pe stânga și dispăruții consumismului pe dreapta, să fie balans mă’nțelegi, la fel cum voi să văz lista cu torționarii de ieri pe stânga și torționarii de azi pe dreapta, cu toți cei care mai sunt în viață după gratii, la zoo.

De fapt, nu se poate să faci o listă cu criminalii capitalismului, că’s majoritatea privați, nu’i obligat nimeni să’i listeze pe undeva că nu’s oficiali. Doar ăia oficiali pot fi listați, da’ ăia oficiali fac legile. Mdeh. Vizibile rămân doar crimele sau rezultatele lor, vinovații se pierd în pădurea cu vorbe și titirezi.

***
În Libertate: adică dezlegați.

Nu pen’că ucigașii ăia n’ar fi vinovați, dacă’ntr’adevăr au existat, ci pen’că azi, în numele capitalismului, se petrec crime pe care nu le “cercetează” nici un Institut plătit din bani publici, din buget de Stat.
Crime hard: oameni omorâți în războaie care servesc investitori capitaliști și crime soft: oameni a căror viață e atât de vândută datoriei încât se poate aplica un citat dintr’un articol review al lui Costică Brădățan despre o scriere a Herthei Mueller: “a world where the secret police do not necessarily kill you, but mess up your life enough to make you lose your mind.” (”o lume în care poliția secretă nu te ucide neapărat, dar îți încurcă viața suficient ca să’ți pierzi mințile”), plus crima populară de azi: consumu’ ireversibil al petrolului ca să’ți stea curu’ la intersecție într’o tonă de metal, doar pt. că niște psihopați plătesc titirezi să te convingă să’ți cumperi mașină.

Trista ironie a istoriei face că posibilele crime comise de comuniști (sau de animalele care’i serveau) atunci s’au petrecut pe teme de transfer de proprietate de la Individ la Stat (la toată populația), transfer cu rostu’ să permită întregii populații să evolueze, să educe cât mai mulți, ca apoi, în 1989, să’i transfere, educați bine mersi și bine crescuți, înapoi capitalismului; nu capitalismului românesc ci celui “autentic”, vechi, pt. că ăla românesc n’are nevoie de ei, poate porni cu cimpanzei, ca orice capitalism nou. Creștini involuntar, comuniștii noștri, nu că cei uciși atunci ar fi fost generoși ca amerindienii.

Un amic s’a gândit să’și aducă și el aportu’ involuntar la pastila anticomunistă zilnică și’a subscris la “asanarea mlaștinii morale a României anului 2010″, adică la un apel care sprijină un director al unui Institut care se comasează din două foste.

Institutu’ ăla, în opinia mea, nu e de interes public, nici cu numele vechi (”..pt. investigarea crimelor comunismului), nici cu numele nou (”..și memoria exilului românesc”): pt. memorie există blog sau arhivele naționale, pt. crime există procuratură. De interes public mi se pare, de exemplu, Institutu’n care am lucrat pân’acu’ 11 ani, Institutul de Fizică Tehnică Iași: un institut tot național și tot de cercetare, care a ajuns de la 300 oameni personal în 1989, la 30 în 2008, din care majoritatea au acum vârsta de peste 55 ani, datorită politicii de stat (ne)dusă’n anii ăștia.

La asanarea morală a României aș subscrie și eu, da’ pt. mine înseamnă cu totul altceva: înseamnă că’n 2010 e timpu’ copt să nu mai permitem nici unui fost membru de partid comunist (sau informator la/colaborator cu Secu etc.) să ocupe vreo funcție publică/administrativă în Stat azi. Nu pt. c'au fost comuniști, ci pt. c'au servit activ și oficial o dictatură și pt. c’au participat atunci la perpetuarea unui sistem inactual deci sunt șanse să perpetueze azi o Românie inactuală și inadecvată intereselor proprii, adică au trădat Constituția de atunci a României. Președintele de azi e unul din ei. Probabil (n’am verificat) majoritatea celor care conduc Instituții publice azi în România sunt foști membri de partid comunist adică, practic, foști activi servili unei dictaturi. Îs suficienți adulți alternativi azi care să poată face treaba. E, adică, o problemă de mentalitate. O astfel de măsură nu era posibilă în 1989 pt. că nu puteai să ai administratori publici cu vârsta de 9 ani; da’ acu’i posibil, și necesar. Să fie clar, nu mă refer la cei nefoști membri care au azi simpatii de stânga democratică (pe ăștia am să’i votez), mă refer la cei care s’au incapacitat atunci iar azi, drept consecință, n’au cu ce s’ajute la trebile publice.

Înțeleg emoția amicului, da’ rațiunea nu i’a ținut pasu’ dacă l’a votat recent pe actualu’ președinte: cum poți trage deodată două căciuli de metal pe cap fără să te doară?

E posibil, mai degrabă, amice, că nu mai sunt bani suficienți de heirupiști soft, cântăreți ai capitalismului, așa că “memoria exilului” se comasează cu “crimele comunismului”; adică buna ta intenție n’are legătură cu ce se petrece de fapt: din doi directori de Institute trebe să rămână doar unu’, celălalt poate rămâne adjunct sau șef de secție. Îmi pari așa de naiv că mi’aș împărți cafeaua cu tine

Cu alte cuvinte, pt. mine asanarea morală a României înseamnă 3 lucruri, hai 4, ca să fie durabilă:
1. s’avem administratori publici/politicieni care n’au practicat servilitatea față de dictatură înainte de ‘89, adică măcar n’au fost membri de partid (asta e posibilă acum: oricine născut în ‘80 are acu’ 30 ani deci e suficient de trăit să poată ocupa o funcție publică); asta se poate face de la următoru’ vot uninominal.
2. limitarea averii personale totale la necesaru’ unei vieți decente de om, adică la un secol de salarii medii pe economie; asta nu trece decât dacă facem o propunere populară de modificare a Constituției, trebuie să’ntrunim vreo sută de mii parcă?
3. listarea locurilor de muncă din Instituțiile publice pe propriile websituri, laolaltă cu descrierea responabilităților cerute, a salariului oferit și o interfață standardizată prin care un cetățean să’și poată declara candidatura; listarea candidatului care a reușit să ocupe poziția.
4. asigurarea unei industrii românești naționale care s’acopere măcar cheltuielile bugetare pt. educație, sănătate, cercetare, asigurări sociale, infrastructură publică dacă nu și o parte din necesaru’ de consum al pieței interne (spiritu’i să nu se bazeze exclusiv pe măriri de taxe).

Prin industrie națională nu înțeleg o industrie în care Statul are X% acțiuni dintr’o industrie a unei corporații globale (Statul este, în cazul ăsta, în mod declarat aservit intereselor corporației ale cărui acțiuni le deține: ori este condus de corporație ori nu’și poate servi propriul interes fără acordul corporației), înțeleg că Statul organizează industria aia și decide suveran cum împarte rezultatu’ ca s’acopere nevoile interne, naționale.

Hai ș’a 5-a, să ne rămână și d’o cafea: renunțarea la sistemu’ Windows din administrația publică (știe careva cât costă licențele pe care le plătește guvernu’ României lu’ Microsoft și Adobe azi?, eu m’aștept să coste măcar cât fac 2-3 Institute Naționale de Cercetare/Dezvoltare, cu portar cu tot) și migrarea pe alternative free software: Debian, Ubuntu.

De’ar fi să mă ocup de crimele de azi sau de crimele de atunci, aș avea trei motive să mă ocup în special de cele de azi:
1. pt. că se petrec azi și e mai ușor să verific;
2. pt. că cele de azi se petrec în numele profitului unor psihopați în timp ce alea de atunci se petreceau în numele binelui general, bine care s’a și petrecut (școală obligatorie de 10 clase pt. toată lumea, asigurări sociale și sănătate garantate pt. toată lumea, lipsa discriminării de orice fel: rasă, etnie, sex, culoare, avere etc.)
3. pt. că dacă iese cu câteva condamnări efective, prin procuratură, s’ar putea să ne rămână și bani de pensii.

Libertatea cuvântului în capitalism e ca nunta mută: ești liber să vorbești da’ mai bine taci sau vorbești numai despre ce ți se plătește c’altfel îți pierzi până și statutu’ de sclav, și, odată cu asta și asigurările de sănătate, sociale etc.

Chiar așa, la următoarele alegeri am să verific candidatu’ meu preferat: dac’a fo’ membru PCR după ‘80, adio, nu mai pun ștampila pe el: ăla/aia n’are ce căta să reprezinte sau să facă ceva actual azi la nivel public prin România.

Sau, mai simplu, amice, mie’mi pasă de “asanare morală” și’mprejuru’ meu, oriunde mă aflu, și’n vecinătatea prezentului meu, vecinătate temporală pe care o’mpărțim și eu și tu, și d-na Mueller și dl. Oprea și președintele.

Îmi imaginez că prin ‘60 sau ‘80 erau români entuziaști care dezgropau morții capitalismului cu aceeași ardoare, da’, la fel ca azi, nu se ocupau și de morții comunismului de lângă ei. Vorba clasei a II-a primară: după război mulți viteji s’arată (să cânte la curtea nouă).

The same hospital has a chapel for prayers inside one of the buildings. In my opinion, the place for smokers and the place for prayers should be swapped.

Now, there are plenty of modern parasites writing on how to quit smoking; they know better, they know it’s bad for you, because it was bad for them, or it’s just good for them that they can sell you, the smoker, a book on the subject. I am continuously amazed on the reasons these non-smokers smoked some time ago: to feel manlier, because others smoked, because of some advantages (?!?).

I remember exactly when I started smoking: it was 29 years ago, the autumn of 1981, in a toilet in high-school, after a general math test, when a friend and colleague of mine lit up a cigarette and started reading a letter he received from his girlfriend. It was a romantic letter. He invited me to smoke along with him, I was a non-smoker like all these ignorant anti-smoking pricks today. But I lit one for myself, listening to the reading and was transported from that toilet into an undefinable place. If that place has a name it should be poetry, or art. I decided then to smoke regularly. The second day I smoked a pack. I reached 3 packs a day in my most intensive periods of work or excitement and I’m smoking one pack a day now.

That’s when I decided to smoke. I knew already that smoking contains poisonous substances and is addictive because of the nicotine, that’s why I didn’t smoke until then. But the mind alteration I got from smoking that first cigarette opened an unknown space for my mind. I’m pretty sure that was at least 50% of chemical origin, the rest of it was the reading, but only a brainwashed idiot would try to measure that exactly.

After that, I lived moments of incomparable quality along with my cigarette; sorry folks, no human, dead or alive, was able to ever generate moments like that in my life. Chemistry, I suppose, or chemistry and biology, who knows? who cares, anyway, among the non-smoking drones today; but that doesn’t make it inferior to an individual’s best life experiences. These experiences come at a cost, but anything real comes at a cost, so you have to decide all the time if you accept the cost or not for anything you do.

Now, I write this because I’m harassed continuously by the arrogance of these anti-smoking ignorants.

First, you ignorants, know it now that if you do any activity other than directly growing your own food and directly building your own shelter, or educating someone to make these after you done them, you are on drugs. Whenever you want to recommend somebody to quit smoking you yourself should do the following:
- stay out of church, that is a much dangerous drug: it doesn’t even tell you when you’re overboard;
- burn all the music albums, all the art items you have: those are also drugs, illusions that “help” you carry on with your miserable drone life;
- burn all the books you have: those are also drugs, they’re just playing with your imagination, nothing is real, and if something seems real in them, it’s because it is a copy;
- don’t do mathematics, physics, engineering or computer science either: those are drugs for some types of minds for which lighter drugs, like beer, driving, fiction or TV staring, are not enough;
- never drink anything else but water: the rest are drugs, which, like all the drugs enumerated above, keep you living under the illusion that you’re worth more than a random spit.
- throw your TV away: that would prove yourself that you’re not only a lemming with attention deficit disorder.
- burn your car, never drive a personal vehicle: that’s also a drug so insidious you are never aware of the crime you’re committing.
- throw your so-called “assets” away: there is in some part of your mind a corner that’s high on them right now, if you own anything.
- never mention Hitler for educational purposes, you are, as a militant anti-smoker, a drone follower of his already.

As long as you’re not following all of the 9 steps above you should shove your non-smoking advice up your ass, you don’t have any right to suggest anything related to drugs to anybody else but yourself, actually you are a long living empty life common moron, exactly like those who waste their longest part of life on drugs.

Your long list of lame and meaningless addictions seems more disgusting to me than my smoking ever seemed to you, I just never bothered to tell you until now, when your harassment has became surreal and embarrassingly stupid for a human society.