democrație, avere, datorii și limite

October 19th, 2014 by Romeo Anghelache

Până și (Bill) Gates recunoaște, alături de Piketty, că există “the snowballing efect”, adică efectu’ de avalanșă avere-putere: ai mai multă avere atunci ai mai multă putere care crește averea care crește puterea (personală) și tot așa.

De observat că efectu’ ăsta’i structural în capitalism: tot ce mișcă e pt. profit, adică pt. extragerea dobânzii, adică rentei. Adică, în capitalism, banii “curg la deal”, iar ce picură în aval e insignifiant.

Problema’i că ambii, Piketty și Gates, comit “framing”: încadrează problema într’o gramatică ce nu permite soluții, anume, propun ca soluție la avalanșa asta taxele progresive.

Or, taxele progresive au existat în USA ș’au ajuns, pt. o persoană cu 1 milion de dolari venit, de la 95% înainte de Kennedy, la 38% azi (minus tot felu’ de scutiri și excepții). Adică avalanșa averii/puterii personale modifică până și progresivitatea taxelor, până la situația din statele colonii ale capitalului, cum e România, unde taxele sunt uniforme.

Taxele au un rol: cel de a forma fonduri de stat pt. finanțarea activităților publice (de interes uniform public, cum îs educația, sănătatea, cercetarea, justiția etc.).
N’au alt rol.

Avalanșa avere/putere personală n’are altă frână decât ori limitarea absolută a averii personale, ori, mai complicat, muuult mai complicat, înțelegerea și modelarea mecanismelor prin care o avere e acumulată și rulată.

Rămâne limitarea averii personale. Da’ la cât? Orice mărime concretă propui, X ar’să zică că’i prea puțin, Y o să zică că’i prea mult. Pt. asta există statistica: dacă vrei să urmărești un sistem complex, cum e societatea, poți să urmărești niscai parametri statistici care simplifică comportamentu’ global al societății.
Iar statistica relevantă aici e venitu’ mediu pe economie: cu un venit mediu o persoană poate trăi rezonabil (nici prea mult, nici prea puțin) în societatea la care media se referă.

Putem zice că venitu’ mediu e o mărime gata negociată de toată societatea, anume de societatea oamenilor activi. D’aia limitarea averii personale (Ap) trebe să depindă de negocierea asta: adică tre’să fie o funcție de salariu’ mediu pe economie (Sm).

Da’ ce funcție? Cea mai simplă funcție ar fi un coeficient (C) înmulțit cu salariu’ mediu pe economie.
Care ar fi cea mai rezonabilă valoare a coeficientului ăsta? Păi, simplu, fără s’avem nevoie de vreo teorie, știm că ne’am simți confortabil s’avem o avere acoperind nevoile medii ale unei vieți de om. Deci C = o viață de om (în luni, cam vreo 1500).

Adică Ap=C*Sm. Adică averea personală trebuie limitată la o mărime egală cu o viață (maximă de om) de salarii medii pe economie. Adică’n România, în 2014, limita averii personale ar fi de 1.700 RON*1.500 luni=2.550.000 RON, adică vreo 550.000 EUR.

Asta, evident, se actualizează de la an la an: dacă salariu’ mediu crește, limita crește și ea. Există un interval, de la 0 la 550.000 EUR pt. România, în care ai toată libertatea de acțiune.
Dincolo de limita asta, hiperbogatu’ trebuie, prin lege, să’și redistribuie restu’.
Cui? Cea mai bună soluție e una aleatoare, în care surplusu’ este repartizat egal unui număr mic de persoane sub condiția anonimității. În felu’ ăsta, chiar dacă piața poate nedreptăți pe mulți, există o cale compensatorie pt. o proporție din ăștia.

Am arătat de ce taxele nu rezolvă problema avalanșei avere-putere. Am arătat că avalanșa asta, structurală capitalismului, poate fi oprită/temperată, sau transformată în “noroc”, prin limitarea averii personale.

Așa, și doar așa, ajungem la comparabilitate a averii=puterii adică la comparabilitate politică, adică la democrație reală. Abia atunci putem formula și discuta nedistorsionat problemele societății.

În fine, aici am stabilit că taxele nu sunt o soluție rațională la problema avalanșei avere=putere a capitalismului. Problema asta e rezolvată doar de limitarea averii personale la o mărime egală cu o viață de salarii medii pe economie.

Desigur, soluția asta poate fi îngropată prin adăugarea a tot felu’ de alți coeficienți sau termeni care pretind să ia alte detalii în considerare; coeficienți care, odată propuși, sunt din nou expuși negocierii între puteri politice, deci invită avalanșa avere/putere s’apară din nou.

Or, medierea venitului e deja o negociere optimă empiric între toți membrii activi ai societății: d’asta orice coeficient în plus i’o șopârlă. Se observă că venitu’ mediu sau durata maximă a unei vieți de om nu sunt valori de discutat la vreo masă de negocieri: ele’s rezultatu’ rațional al unei stări de fapt.

***
Altfel zis: dintr’o distribuție a averilor cu coada lungă, tai coada și rămâi c’o distribuție apropiată de o gaussiană, adică ajuți și economiștii și verzii și politicienii și sociologii să folosească economia ca pe o știință: ar putea prezice ceva despre un sistem stabil dacă nu inteligibil.

În continuare, pt. că situația unui om cu avere 0 e o situație calitativ diferită de cea a cuiva cu o avere X oarecare chiar sub limită, merită gândit la un venit minim garantat necondiționat. Asta ar simetriza distribuția averilor ș’ar apropia’o și mai bine d’o gaussiană.

Rezultă că optim e să ai o avere sub limita de mai sus, da’ peste un nivel dat de venitu’ minim garantat necondiționat (a cărui valoare aștept pe alții s’o propună).
***

Chiar dacă raționamenetele de mai sus sunt apolitice sau amorale, observ că nu există morală mai “presus” decât rațiunea. Rațiunea adică știința, e transpersonală, în timp ce orice alt fel de morală (“politică”, “religioasă”) e doar ficțiune personală, neverificabilă, ininteligibilă, un soi de catalizator al escrocheriei sau prostiei. Singura morală politică e rațiunea/raționalitatea, prin însăși definiția ei. Ori știință ori nu contează ce.

***
Soluția limitării averii personale totale rezolvă și alte lucruri la care nu s’tem obișnuiți să ne gândim: avalanșa avere-putere vine și din faptu’ că ai de plată dobânzi la bani/avere împrumutați, adică la datorie. Dobânda e o cale prin care averea e absorbită de la cei care abia încep s’o aibă către cei care o au deja.

Limitarea averii personale rezolvă și problema dobânzii prin faptu’ că surplusu’ acumulat pe calea asta e redistribuit în societate, deci dobânzile sunt obligate să scadă până la nivelu’ la care cel avut nu mai e obligat să redistribuie.

***
Interesant e tablou’n care avem mai multe sisteme/țări cu diferite limite conforme economiilor lor: cum evoluează sistemu’ ăsta de sisteme? Limitele tind spre o limită globală, sau se despart mai tare?

Pe baza faptului că limita averii personale stabilizează sistemu’ la care se aplică pot anticipa că dac’o țară aplică recunoaște și aplică limita, atunci alte țări vor urma, toate cătând un soi de stabilitate evitând “micro-management”.

Comments are closed.