limitarea averii personale: pro și contra

January 10th, 2014 by Romeo Anghelache

Context

Trăim p’o navă spațială pe nume Terra, care, ca orice navă spațială, e finită, ca spațialitate, ca resurse și, mai puțin relevant poate, ca timp.

Pe nava asta puim ca sparții, cum prindem oleacă de timp liber, care, el, e evident finit, ne jucăm cu puța și mai puim un sclav doi, că nu’s destui.

Mai mult, nu trăim singuri; mai sunt și alte suflete pe lume pe care le’nghesuim, le naștem numai ca să le tăiem capetele, să le perpelim în osânză și să le căcăm, cam asta e ce văd ele, sufletele alealalte, din viața noastră, dacă pot vedea ceva.

Mai mult, noi între noi, cu niște spirite ce’ntrec imaginațiile cele mai bogate despre iad, ne’ntrecem la a digera prin mațu’ personal, în competiție cu mațu’ ăluilalt, orice ne’apare’n cale: de la electroni la Zinc la iarbă la vaci la petrol.

Suntem angajați într’un proces de consum care se lățește exponențial dintr’o resursă finită, adică duce spre dispariție. Fiecare ignorând că participarea lui personală poate fi semnificativă. Foarte parțial, unele lucruri au devenit recunoscute: gunoiu’ produs, de exemplu.

̈́În societatea umană, lăsați pe mâna lor ignorantă, oamenii se inegalează natural chiar dac’ar porni de la un genom unic. De exemplu, având un grup de 100 oameni la momentu’ inițial, toți egali ca avere și capacități, în condiții de piață liberă; dacă bate vântu’ și’i suflă unuia un leu în buzunaru’ altuia, atunci acest altu’ are un pic mai mult de “rulat”, de “investit”, care’i aduce un procent în plus față de primu’. Anu’ următor acel altu’ are un procent suplimentar peste leu’ pe care i la suflat vântu’n buzunar. În timp ce primu’ pornește de la un leu mai puțin și care chiar dacă face același lucru ca altu’ ajunge la un procent mai puțin. Peste un an diferența crește. Peste o sută de ani, din cei 100 de oameni egali, avem unu’ cu 95% din toți banii, iar ceilalți stau la coadă să’l servească. Capitalism pe pâine.

Toate astea impun o limită liber asumată și personală, precum și caracteru’ public și necesar al educației și cercetării.
Afară doar dacă’ți place să te lupți cu alții ca să servești pe iară alții, afară dacă’ți place să puiești sclavi pe care să’i ucizi cu mâna timpului, în chinuri de’o viață, a lor, nu a ta.

Limita a ce? A pohtei, a obiceiurilor, a genomului? Sau, pe un plan fundamental azi, a averii?
Iar averea fiind personală, putem umbla acolo. Cum trebuie umblat: numai cu un argument rațional, adică inteligibil publicului, logic și simplu. Adică independent de unde trage unu’ cu vorba.

Va să zică un principiu constituțional e necesar în Constituția oricărui grup social de oameni care’și intuiesc locu’ pe Terra, anume: averea personală e limitată maximal la o mărime egală cu o viață (maximă de om) de salarii medii pe economie. Evident salariu’ mediu e o statistică socială, un fel de etalon, metru, ancorat în societate. În societatea în care orice persoană se naște, trăieșe și crapă.

Enunțarea mi se pare rezonabilă pt. că explicitează matematic (fără nuanțe politice) dependența de context a unei persoane și dependența societății de persoanele ce’o compun.

De ce salariu mediu?
De ce o viață maximă de om?

Pt. că un om care are, într’un anume an, la orice vârstă, o avere egală cu o viață de salarii medii atunci poate trăi încă o viață maximă de om fără să fie obligat să facă ceva ce nu’i convine ca să trăiască. Adică e liber. Nu poți obiecta că’i prea puțin, sau prea mult, salariu’ mediu e etalonu’n care se măsoară averea societății în care trăiești.

Argumente pro:

1. Nu există democrație fără comparabilitate politică.

Un om bogat cât o juma’ de țară poate da de lucru la o juma de țară. Pt. înmulțirea propriei averi, bunânțeles. După un an de muncă, dintr’un teritoriu finit ș’un număr de oameni finit, resursele se strâng spre cei mai bogați și d’acolo la cel mai bogat. E natural. Nu trebuie să fii geniu să pricepi asta, doar să nu fii pe de’a’ntregu’ prost sau măgar. Nu trebuie s’ai un simț suplimentar ca să vezi c’asta ți se petrece.

Nu poți fi democrat fără să ceri limitarea averii personale conform unui principiu rațional precum cel de mai sus. Dacă ești altceva, eviți subiectu’ sau îl bagi în bălării, gen “trebuie create condiții…”.

Pt. mine a devenit filtru de prieteni: eu nu mă’nsoțesc cu cocalari sau cu alți trăiți în chinuri de propria lor gândire magică. Mă pot însoți cu cei care consimt și înțeleg că suntem, existențial, comparabili.

2. Opinia publică nu există într’o societate fără limitarea averii.

Zicea cineva, că, în practică, ce pretinzi că întrebi de la public preformează răspunsu’. Adică opinia publică nu există, e doar un ecou al întrebării. Eu zic că ăsta e un efect al faptului că o majoritate de 80-90% lucrează pe tarlaua averii celoralți 10-20%. Atunci evident e că oriunde întrebi ceva care are legătură cu averea din care te hrănești și tu cu resturi și’n competiție cu alții, o să ți se răspundă în favoarea acelei averi, doar e capitalu’=tarla=pământ’ din care se hrănește, cum necum, majoritatea aia de 80-90%; iar tu, cel care te faci că’întrebi, tot pe tarlaua aia ești. Știi și tu, și cel întrebat, întrebarea și răspunsu’. D’aia e bine să te uiți la minorități (nu alea naționale), c’alea’și spun propria opinie.

Dacă oamenii ar fi comparabili politic, deci cu averea limitată, atunci tarlalele ar fi mult mai mici și mai multe, iar oamenii ar avea opinii mai multe și mai diferite între ele, cu excepția celor care sunt raționale=inteligibile și de acord comun și liber.

3.Într’o societate fără limitarea averii personale, nu există opinie proprie decât ca excepție.

Adică ce’ar fi propria opinie, ar zice unii sceptici? Că dacă nu ești calificat, mai bine taci sau n’ar trebui s’ai dreptu’ să zici/votezi/dai cu părerea. Asta’i adevărat pe domenii practice și înguste, unde’i necesar un antrenament sau o educație=un set de cunosștințe pe care le’ai aduna într’o mie de vieți dac’ai fi singur, mie de vieți pe care le’au trăit alții și al căror rezultat rațional, atât cât a fost, l’au lăsat pt. urmași.

Da’ pt. opinia publică e relevant doar ce’avem în comun ca rasă umană. Nu există un model unic de a fi. Există o tulpină genetică. Și tulpina aia poate da ramuri=opinii diferite dar autentice numai dacă fiecare fir de rădăcină a tulpinii se hrănește dintr’un pământ diferit. Cum poți avea o experiență de viață diferită de a altuia când viața ta se poate rezuma în șase cuvinte: sclav pe tarlaua averii=capitalului altuia?

4.Societatea unde nu există opinie publică, nici opinie proprie, se numește crescătorie sau bazin de resurse sau carne de tun.

Vocabularu’, gramatica, cadru’ de gândire, orice secundă a vieții umane,toate servesc averii al căror mijloc viu de înmulțire sunt.

Or, e evident că averea aia nu’i a ta, iar afirmația asta e adevărată în proporție de 80-90%.

5. Într’o societate cu averea personală limitată, corupția are nevoie de colaborare în grupuri, lucru exponențial mai dificil între oameni comparabili politic.

În societatea curentă poți observa cu ochiu’ liber proliferarea legilor oportuniste, a birocrației, și a trepădușilor de orice fel. Averea uriașă a altuia e vegetația care în care te naști și’n care ți’i sortit să devii țintuit. Instituții publice precum guvernele, parlamentele, UN sau Comisia Europeană, toate plătesc anual o rată lui Bill Gates, în timp ce două sisteme de operare alternative gratis și deschise sunt funcționale pt. un utilizator obișnuit de un deceniu deja. Cum să nu devii cel mai bogat om de pe pământ?

6. Într’o societate cu hiperbogați, opinia din votu’ tău se compară cu opinia din votu’ tuturor celor care lucrează pt. creșterea unei sursei (anume a lor) de capital; adică rămâne nesemnificativă

7. Într’o societate cu hiperbogați, orice activitate le reprezintă interesele: legi, media, industria, sănătatea ca industrie, educația ca producție de sclavi, cercetarea științifică devine metodă de creșterea eficienței profitului, iar averea publică migrează spre hiperbogați prin forța lucrurilor.

Nu ai nevoie de hiperbogați rău-intenționați, conspirînd să extermine pe toți ăilalți; e suficient să’și depună averea în bănci spre păstrare: atunci băncile vor concura să’i aibă de clienți prin promisiuni de dobânzi; apoi alții se vor îngrămădi să ia credite promițînd, în competiție, dobânzi, timp real viu, care se’ntorc la matcă.

8. Într’o societate fără limitarea averii, “piața” e buzunaru’ hiperbogatului, iar oferta domină cererea sau invers conform cu care din ele absoarbe mai bine averea celor mulți în buzunarele celor puțini da’ hiperbogați.

9. O societate cu averea personală limitată e mai robustă la intemperii și e singura care permite un sens noțiunilor de proprietate a opiniei, proprietate a vieții, proprietate a libertății, pe scurt de calitate a vieții proprii în contextu’ ei natural/social. Într’o astfel de societate nu se pot naște puteri ale minorităților decât prin raționalitate și verificabilitate, adică acord comun și liber.

Argumente contra și răspunsu’ la ele:

– limitarea averii e neconstituțională

Ar fi neconstituțională dacă’n constituția respectivă ar scrie clar că averea personală trebuie să rămână nelimitată.
Și chiar dac’ar scrie asta în vreo constituție, dacă ai o majoritate care decide s’o schimbe, problema devine improprie/irelevantă.

– păi cum definești averea?

🙂 e tot ce ai și poate fi vândut pe piață, sau tot ce ai cu un preț atașat

– păi e utopie, cum s’o aplici?

se aplică prin control similar cu cel de taxe; doar că’i mai simplu, pt. că controlu’ nu se aplică decât la 10% din populație. În anu’n care o persoană depășește limita, e invitată să selecteze aleator un număr de persoane oarecare anonime, care vor primi împărțeala excesului de avere în cauză.

– păi e utopie, cum ajungi s’o pui în constituție

simplu, asta se face automat când o majoritate simplă a oamenilor are să’nțeleagă de ce’i util principiu’ ăsta.

– care salariu, median sau mediu

mai degrabă cel mediu pt. că numără întreaga societate salariată, adică muncitoare pe bani

– or să plece bogații

deci o s’avem mai puține găuri în care se scurge munca și viața noastră; creatorii de bogăție sunt cei săraci, e timpu’ lor viu trăit pe tarlaua hiperbogatului pe care li se’ntâmplă să se nască, în timp ce hiperbogații definesc ce’i aia bogăție și’n ce fel se colectează.

– nu’i momentu’ acuma, că se sperie lumea

principiu’ limitării averii personale, când și dac’ajunge’n constituție, are să se aplice la o populație de 10-20% sau mai puțini. tu, cu un grad de siguranță de 80-90%, nu ești printre ei, nici vecinu’ tău; de ce s’ar speria el, sau tu?

– se poate face prin taxare progresivă

Taxele pe 1 milion dolari venit anual înainte de Kennedy erau 95%, după Kennedy au devenit 65%, după Reagan au devenit 38% (sursa US Treasury). E clar că hiperbogații își pot finanța interesele prin partide până adaptează taxele la propriu’ lor confort. Asta se întâmplă aproape determinist în orice societate în care averea nu’i limitată.

– e o grozăvie: proprietatea’i sfântă

dacă proprietatea mea e comparabilă cu a ta, nu’și pierde sfințenia, dac’o avea.

– de unde atâta ură la adresa hiperbogaților?

de fapt limitarea asta le salvează viața și lor, doar c’o face salvându’i alături de ceilalți

– mai bine ieși în stradă

dac’avem 10% hiperbogați; viața celorlalți 90% e rularea și creșterea averii lor; cui folosește ieșirea în stradă într’un astfel de context?

– păi putem corecta capitalismu’: totu’i s’avem fiecare o moralitate înaltă

pt. asta e nevoie de educație publică obligatorie, strictă și cu standarde cât mai înalte, și nici aia nu șterge în mod stabil animalismu’ latent din orice om; oricum, nu animalismu’ omului e prima cauză a creării inegalităților extreme, cauza e obiectivă, e o proprietate a oricărui sistem de ființe vii care nu’și pune limite. Adică educația, oricât de bună calitativ și de intensă, rezolvă doar parțial problema.

– păi dacă nu ești vigilent nu’i de vină ăla de’ți bagă mâna’n buzunar

oricât de vigilent ai fi, n’ai unde să te retragi din circuit: 90% lucrează pt. ceilalți 10% într’o societate cu averea nelimitată.

– nu se poate, doar e democrație, iar alții au și alte opinii

când un om are o avere cât a altor sute de mii, interesu’ cui crezi c’are să câștige la un vot oarecare?
dacă asta numești democrație, nu știi despre ce vorbești

– referendumu’ din Elveția pt. limitarea venitului personal a picat, ce altă contra-dovadă mai vrei că limitarea averii nu e realistă?

ca’n răspunsu’ anterior: într’o țară care trăiește explicit din depozitele de avere pe care le stochează la ce rezultat te poți aștepta?

– da, da’ nu mă vindecă de cancer

limitarea averii personale n’o să ne facă îngeri, doar comparabili politic.

– nu poți să te pui cu USA

ei au dificultăți cu Afganistanu’; de altfel, în fața unor oameni convinși de un adevăr nimic n’are contraforță notabilă; chiar de’ar fi să te’amenințe cu bombe, nu mai bine mori decât să trăiești o viață împrumutată de altu’? Vezi pe cineva înarmându’se împotriva termodinamicii, de exemplu?

– mai sunt alternative

singura pe care o cunosc e cea a redefinirii unității de schimb: până azi, un hiperbogat plătește un procent infim din averea sa în schimbu’ unei oi, să zicem, în timp ce pt. ăla care’o crește, oaia aia poate fi și 70% din averea personală.
Pe scurt, definiția unui schimb economic liber: efortu’ depus de o parte a schimbului e egal cu efortu’ depus de celalaltă parte. Orice altceva e abuz de putere/constrângere.

O măsură rațională completă a efortului într’un schimb e proporția din averea personală.

Deci alternativa la limitarea averii personale e utilizarea proporției din averea personală ca monedă de schimb după cum urmează: un schimb economic, de exemplu între mine și tine, este liber doar când eu îți dau o proporție din averea mea egală cu proporția pe care mi’o dai din averea ta; evident suntem liberi să nu facem schimbu’, da’ dacă’l facem, ăla’i singuru’ schimb care se poate numi liber.

Pe scurt, într’un schimb economic liber, procentu’ din averea celui de’o parte a tarabei e egal cu procentu’ din averea celui de partea cealaltă a tarabei.

Asta’i singura alternativă pe care’o știu.

Comments are closed.