Acum 20 de ani

June 20th, 2011 by Romeo Anghelache

Un text de Gheorghiță Zbăganu: Acum 20 ani

Pe 22 iunie 2011 s-au împlinit 20 de ani de la lansarea iniţiativei de reorganizare a PCR de către fratele meu, Virgil Zbăganu.
Voi încerca să explic cum a ajuns Virgil la această aventură. Pe atunci el era secretarul sindicatului tipografilor, fiindcă era cercetător la Institutul de Cercetări Tipografice, nu ştiu dacă acesta mai există. În decembrie 1989 lucra la proiectarea unei imprimante cu ace care să fie de producţie românească. În nebunia zilelor care au urmat, viaţa lui a suferit o ruptură – ca, de altfel, viaţa multora dintre noi. Era obsedat de idea că prăbuşirea fostului regim va lăsa un gol ideologic care va fi umplut cu deliruri: delir mistic, delir anticomunist şi delir naţionalist. Şi că muncitorimea va fi sacrificată pe altarul pieţei – ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat. Credea că salariaţii se pot apăra de acest lucru (şi în primul rând de spectrul oribil al privatizării) prin sindicate. De aceea s-a aruncat în lupta sindicală cu toată ardoarea. Ca apoi să constate cu stupoare că sindicatele, în loc să facă asta, deveniseră mijloace de îmbogăţire pentru liderii lor, care făceau diverse matrapazlîcuri pentru a scoate bani. Chiar liderul sindicatului tipografilor (dacă nu mă înşel un oarecare Mocanu) făcea la fel. Nu le păsa de interesele membrilor lor, ba chiar participau şi ele la privatizare şi îşi convingeau membrii că asta e soluţia, că statul e prost administrator, că după privatizare va curge lapte şi miere. Sindicatele deveniseră un roi de grupuscule anarhice cu interese contradictorii. Cine să apere clasa muncitoare de calvarul ce va să vină?
Pe 15 noiembrie 1990 a apărut Partidul Socialist al Muncii, condus de Verdeţ şi secondat de Traian Dudaş. Primul partid declarat de stînga, primul partid care, teoretic, trebuia să fie al clasei muncitoare. Virgil a crezut la început că acesta este adevăratul partid care trebuie. Atmosfera de atunci era ostilă PSM-ului. Nu numai mass media (explicabil dacă ne gîndim cine erau ziariştii şi cum voiau ei să se lepede de Satana comunistă), dar şi toate celelalte partide. PSM era un paria în lumea politică. Atunci au fost zilele glorioase ale PSM…
Virgil era un romantic. Acum simpatiza cu PSM (trebuie să ţinem cu cei prigoniţi, nu?) şi avea contacte cu Verdeţ. A încercat să ofere PSM-ului oportunităţi de a intra în legătură cu mişcarea sindicală. Pe atunci toate sindicatele evitau PSM-ul, liderii erau terorizaţi să nu fie etichetaţi drept comunişti. Şi tocmai atunci, Virgil a decis să invite reprezentanţi ai acestui partid, împreună cu alţi reprezentanţi de la alte partide la prima comemorare de după 1989 a masacrului de la 13 decembrie 1918 (pentru cine nu ştie, atunci guvernul Averescu a ucis peste 100 de manifestanţi) . Îmi amintesc că au depus o coroană de flori la placa (acum distrusă) din strada cu acelaşi nume – azi îi zice Ion Cîmpineanu – şi că sindicaliştii au fost destul de ostili la auzul numelui de PSM. Unii credeau că trebuie să strige “Jos Comunismul” şi chiar aşa au făcut, pînă cînd Virgil le-a spus ceva şi s-au potolit. Ceremonia a fost dată la televiziune (pe vremea aceea era Televiziunea Română Liberă !) şi Virgil a avut probleme cu ceilalţi lideri de sindicat: cum a îndrăznit să cheme la comemorare pe comuniştii ăia? Ce o să zică lumea de tipografi? Că s-au dat cu comuniştii? Deosebit de virulent era un oarecare Sevaciuc, fost dizident (?) şi şef la un sindicat din Braşov.
Dezamăgirea a venit în aprilie 1991, cînd Verdeţ a declarat că el nu a fost niciodată comunist şi că PSM este un “partid socialist modern” fără nici o legătură cu vechiul PCR. Mulţi comunişti au părăsit atunci PSM-ul. Şi atunci cine mai putea apăra clasa muncitoare? Prin luna mai 1991 Virgil mi-a spus că a găsit mai mulţi tovarăşi care au preferat să rămînă anonimi şi care au decis să formeze un Comitet Naţional de Reorganizare a PCR. El a considerat că este de datoria lui să intre în acest comitet, pentru a salva onoarea poporului român. Cum vor putea ieşi românii cu onoarea nepătată în istorie dacă un partid de 3,8 milioane dispare aşa, peste noapte? Nu vor fi consideraţi o naţiune laşă şi nedemnă de încredere?
În plus, nici un alt partid nu a îndrăznit să declare că este un partid al muncitorimii. Ce s-a întîmplat oare cu clasa muncitoare? Vor muncitorii să redevină proletari, să se lase aruncaţi în stradă fără să riposteze? Nu ar trebui să fie măcar un partid care să le apere interesele?
               “Bine, Gili, dar de ce tocmai tu?” l-am întrebat. “Şi ce o să se întîmple cu serviciul tău de la sindicat?” Mi-a declarat că s-a săturat de ticăloşiile şefilor de sindicat şi că se întoarce la meseria lui de cercetător. Pe vremea aceea parcă liderii sindicali nu aveau voie să facă politică. Ciorbea era pe atunci atacat ca fiind “ugeseristul” – adică comunistul, sindicatul aservit puterii iar Miron Mitrea era eroul pozitiv, şeful sindicatului şoferilor, sindicat anticomunist.
Pe vremea aceea eram membru în Partidul Socialist Democratic, eram în biroul organizaţiei din Bucureşti. I-am sugerat lui Virgil ceva mai fezabil şi mai puţin primejdios: să intre la noi în PSDR cu tovarăşii lui şi să formăm o masă critică, în aşa fel încît să deplasăm partidul mai la stînga (era condus pe atunci de un tip, Cornel Nica, care a vîndut apoi partidul FDSN-ului şi a dispărut din politică). S-a consultat cu tovarăşii lui anonimi şi mi-a spus că refuză. Chiar şi acum, după 20 de ani cred că era o idee bună. Oricum, nu ştiu dacă am fi reuşit: înainte de a abandona partidul, Cornel Nica a dizolvat organizaţia din Bucureşti pentru deviere de stînga. Nu voia să lase partidul pe mina unor bolşevici – mi-a spus el cu mîndrie…
Dintre tovarăşii lui am cunoscut doar doi: un fost PSM-ist, Nicolae Bălăşoiu şi un fost FSN-ist, un profesor de fizică , Florin Cotolan.   
Pe 22 iunie 1991 – la 50 de ani de la începerea războiului – comitetul celor 80 de anonimi s-a întrunit şi a decis să facă publică intenţia de reorganizare a PCR. Cei trei desemnaţi să iasă în faţă au fost Virgil, Bălăşoiu şi Cotolan. Au bătut la maşină o proclamaţie, au multiplicat-o în 25 de exemplare care să fie trimise în mass media şi ambasadele ţărilor socialiste. Pe vremea aceea mai exista URSS. Eu eram doar simpatizant – nu îmi plăcea nici mie numele de comunist. Mă consideram un socialist luminat. În calitate de simpatizant m-am oferit să duc şi eu trei plicuri din cele 25 la trei adrese unde – credeam eu – voi fi întîmpinat cu simpatie: la ambasada Chinei, la “România Mare” şi la “Europa”. Fusesem o lună în China şi vorbeam puţin chinezeşte – atîta cît să pot face o conversaţie uşoară. Acţiunea de popularizare a Comitetului a fost făcută, cred, pe 15 iulie. Chinezii au fost amabili, dar nu au făcut nici un comentariu. La sediul României Mari era Radu Theodoru, care nu a comentat în nici un fel. Surpriza cea mai neplăcută am avut-o la “Europa”, unde directorul, Ilie Neacşu – care credeam că mă simpatizează, fiindcă publicasem nişte articole acolo – m-a privit cu ostilitate şi mi-a spus că el nu o să publice aşa ceva fiindcă noi eram nişte diversionişti care spărgeam unitatea PSM.
Efectul în mass media a fost modest. Ziarul “Libertatea” a publicat o ştire ostilă despre nişte nebuni care vor să reorganizeze PCR-ul, “Tineretul Liber” a fost şi mai scîrbos. România Mare nu a spus nimic, nici “Europa” iar televiziunea nici atît. Îmi amintesc cu amărăciune optimismul lui Virgil: cică Emanoil Valeriu ar fi un simpatizant. Emanoil Valeriu era al doilea om în televiziune, după Răzvan Teodorescu. Că aşa i-a zis lui Bălăşoiu, că “Valeriu e de al nostru”. Dacă Valeriu o fi fost simpatizant, şi-a ascuns foarte bine simpatia – la TV nu s-a aflat nimic de iniţiativa lui Virgil. A fost primul meu semnal de alarmă în legătură cu Bălăşoiu. Era un mitoman care nu a ştiut în ce se bagă.
          În mod ironic, sursa cea mai obiectivă a fost “Cotidianul” lui Ion Raţiu. Un ziar anticomunist, vîrf de atac al dreptei reacţionare, împreună cu “România Liberă”. Acolo era redactor un fost coleg de al lui Virgil, poetul Florin Iaru, chiar şi mai anticomunist ca Raţiu. Nici “Cotidianul” nu a publicat tot comunicatul comitetului de reorganizare, ci doar un fragment, însoţit de un comentariu oarecum îndurerat al lui Iaru, de genul că îl ştie pe Virgil şi speră în onestitatea lui intelectuală, să îşi dea seama de calea greşită pe care a apucat-o. E de apreciat că în atmosfera încărcată a acelor ani Florin Iaru a ştiut să îşi pună în paranteze ideologia lui politică şi să se comporte ca un om de onoare. O rara avis – aş zice.
Din nefericire nu mai găsesc originalul.Iată comunicatul apărut în „Cotidianul” din joi 18 iulie 1991

“Comunicăm întregii opinii publice că pe data de 22 iunie 1991 s-a constituit, în deplină legitimitate şi întru totul legal, Comitetul de reorganizare a PCR. Reamintim că PCR a fost constituit şi există legal. Evenimentele din Decembrie 1989 au dus la dezorganizarea vremelnică a partidului. A urmat o perioadă confuză care ia sfîrşit acum. Comitetul de reorganizare cuprinde 70 de membri PCR aparţinînd tuturor categoriilor socio-profesionale, de toate vîrstele şi de diferite naţionalităţi. Comitetul de reorganizare îşi asumă responsabilitatea reorganizării şi coordonării provizorii a partidului pînă la Conferinţa Naţională care va avea loc în Septembrie 1991. Activitatea PCR se va desfăşura în deplină concordanţă cu principiile statului de drept, partidul constituind unul din garanţii consolidării procesului democratic. PCR va fi un partid autentic de stînga, slujind idealul umanist european al Dreptăţii Sociale, ideal realizabil numai într-o democraţie reală (politică, economică, informaţională, culturală), democraţie în adevărat sens al cuvîntului, de putere a poporului.
Comitetul de reorganizare va acţiona pentru atingerea obiectivelor prin colegiul său format din preşedinte şi şase secretari. Pentru evitarea reactivării în cadrul PCR a elementelor destructive, responsabile pentru dezastrul partidului, pentru dezorganizarea economiei naţionale, care au promovat principii şi metode totalitare, contribuind la instaurarea dictaturii împotriva proletariatului, se constituie comisia centrală statutară formată din preşedinte şi şase membri.
Relaţii pentru organizarea teritorială a PCR se pot obţine la telefoanele 30 40 45 şi 82 81 42
Colegiul Comitetului de reorganizare
Preşedinte colegiu ing Zbăganu Virgiliu
Secretar organizatoric prof. Cotolan Florin
Comisia centrală Statutară , preşedinte comisie tehnician Nicolae Ion”

      Virgil şi-a mai dat şi adresa, nu numai telefonul, Cotolan şi-a dat doar telefonul iar curajosul Bălăşoiu a ales să semneze cu un pseudonim.
Efectul imediat a fost devastator. O campanie de telefoane de ameninţare în care Virgil era ameninţat cu moartea şi înjurat. Cotolan a rezistat o zi şi apoi şi-a dat demisia: ameninţat cu divorţul de soţie dat un comunicat în care spunea că e o greşeală, că el nu are nici o legătură cu comitetul respective. Aşa că Virgil a fost silit să suporte cu stoicism toate zoaiele anticomuniştilor – o specie de oameni pe care am ajuns să o urăsc. Mi-a spus că media unei zile era de 50 de telefoane, din care cam jumătate erau de bine – oameni care voiau să intre în comitet – şi jumătate erau de rău – ameninţări şi înjurături.
      Mai rău, colegii de la sindicat l-au destituit. Virgil păta nobilul nume al sindicatului tipografilor. La asta se aştepta. Nu se aştepta la a doua lovitură: cînd s-a întors la institute, şeful lui, un oarecare Irod (ce nume predestinat) i-a declarat că poziţia pe care era el angajat se desfiinţase, aşa că Virgil a fost aruncat în şomaj. Era complet ilegal, căci în statutul sindicatului scria clar că orice membru din conducerea sindicatului se putea întoarce la postul său imediat ce nu mai are funcţia respectivă. Cred însă că Virgil a fost dat afară şi din sindicat. Din 1 august 1991 Gili a fost şomer.
Pe lîngă comunicat, în materialele destinate presei am mai descoperit următorul text, suprinzător de actual

“Un altfel de partid
Reintrăm în viaţa politică a ţării după o absenţă nepermis de lungă . Sîntem la începutul unui nou drum. Este esenţial să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi, de ce am ajuns aici – ca partid şi ca ţară – şi să neredefinim obiectivele.
Este steril ca analizînd cauzele dezastrului să zăbovim prea mult asupra influenţelor din afara partidului. Este steril şi ne-ar împiedica să vedem ce avem de făcut în continuare. Faptul că un partid de patru milioane de membri a dispărut din viaţa politică a ţării în 24 de ore nu poate fi pus numai pe seama intervenţiei străine, ci dovedeşte că partidul era foarte grav bolnav.
Noi considerăm că experienţa – să fim lucizi: eşuată – a socialismului administrativ dovedeşte că socialismul nu se poate realiza în condiţiile unui sistem totalitar. Că Partidul Comunist lipsit de confruntarea permanentă cu celelalte componente ale stîngii s-a sclerozat treptat, pierzîndu-şi funcţiile vitale. Acum, la aproape doi ani de la prăbuşire, suntem obligaţi să vedem că sistemul totalitar ne-a făcut mai mult rău nouă decît adversarilor noştri.
Reorganizăm Partidul Comunist. Ne reîntoarcem la izvoare. Obiectivul nostru este să realizăm o societate în care poporul să fie propriul lui stăpîn, adică o societate democratică. Pornim la drum în condiţii mai grele decît colegii noştri din celelalte ţări din Est. Nu avem sediu, suntem complet lipsiţi de mijloace materiale. Dar, spre deosebire de ei, avem şi o şansă în plus: oportuniştii, fripturiştii – pe scurt, tot gunoiul – au plecat să îşi încerce norocul în alte partide, să îngroaşe rîndurile anticomuniştilor. Noi le dorim spor la treabă. Dacă pe unde sunt acum vor face la fel de mult rău pe cît ne-au făcut nouă, atunci stăm destul de bine.
Partidul Comunist Român va trebui să abandoneze structura monolitică. Noi considerăm că principala cauză a prăbuşirii este aceea că democraţia internă nu a funcţionat. Partidul s-a dovedit incapabil să reacţioneze la cele mai grosolane încălcări ale statutului, ale principiilor comuniste. În spatele monolitismului a stat nu atît atitudinea fermă împotriva adversarilor, cît dictatura împotriva partidului şi, prin aceasta, împotriva întregii societăţi. Considerăm că la prima conferinţă naţională statutul nostru va trebui modificat în sensul unei profunde democratizări. Noi dorim democratizarea întregii societăţi pentru că reprezentăm interesele celor mulţi. Vom începe prin a face curat în propria ogradă. Este necesar ca partidul celor mulţi să realizeze întîi în propriile rînduri o adevărată democraţie.
Noul statut va trebui să recunoască dreptul la tendinţă şi fracţiune în cadrul partidului. Să nu ne temem că în cadrul partidului vor fi mai multe păreri, mai multe voci. Mîna are cinci degete. În caz de pericol se face pumn. Dar cu pumnul nu poţi cînta la pian şi nu poţi mîngîia un copil. Noi, ca partid monolit, nu am fost mai puternici, ci am fost infirmi. Am fost incapabili să ne opunem denaturărilor provenind din interior, după cum am fost incapabili să ne opunem atacurilor din exterior. Să nu ne fie teamă că în jurul problemelor care nu ating principiile fundamentale vor exista mai multe păreri, se vor manifesta mai multe tendinţe. Prin aceasta vom dovedi că suntem un organism viu, nu o formă fără conţinut.
Noul statut va trebui să extindă formele democraţiei directe, participative, în detrimental celor reprezentative. Poate oare un delegat al unei organizaţii să delege la rîndul său fără ca prin aceasta actul democratic să se golească de conţinut? Noi credem că nu. Credem că aceia care ocupă funcţiile importante, cum ar fi aceea de preşedinte al Partidului Comunist, trebuie aleşi de către întregul partid, prin vot direct, în urma unei campanii electorale interne. Astfel, partidul îşi va putea menţine controlul asupra conducătorilor săi, evitînd jocuri de culise şi manipulări.
Noul statut va trebui să garanteze autonomia largă a organizaţiilor teritoriale. Revenirea la coordonarea de la centru a tuturor acţiunilor, nu este nici posibilă şi nici de dorit.
Partidul celor mulţi va deveni astfel ceea ce ar fi trebuit să fie mereu: nu un partid de lider, ci un partid de ideologie. Nu un număr de indivizi uniţi în jurul unui lider şi promovînd interese de grup, ci o mulţime de oameni liberi, avînd în comun aceeaşi credinţă: că societatea omenească poate şi trebuie să devină un pămînt al oamenilor.
COMITETUL DE REORGANIZARE AL PCR”

Pe lîngă necazurile personale, Comitetul a mai suferit două lovituri.
În iulie 1991, parlamentul a dat Legea Siguranţei Naţionale, care interzicea orice mişcare extremistă sau totalitară de sorginte comunistă, fascistă sau de altă natură. (Ca fapt divers, singurul om demn care nu a votat-o a fost Silviu Şomîcu, pentru care am un respect deosebit).
Virgil devenea o ameninţare la adresa Siguranţei Naţionale. El era totuşi încrezător că legea nu i se aplică, deoarece el putea demonstra oricînd că PCR nu este un partid nici extremist şi nici totalitar. Mai mult, Bîrlădeanu, şeful senatului, s-ar fi jurat că legea asta nu va fi folosită atîta timp cît va fi el şeful Senatului pentru interzicerea unui partid comunist. Adică pînă în 1992, căci apoi au fost alegeri cîştigate de FDSN. Bîrlădeanu a murit în 1997, deci a văzut cum pe baza legii lui au fost interzise 4 încercări de legalizare a unui partid comunist.. Aş vrea să ştiu ce sentimente a încercat cînd a văzut ce efecte are legea lui, promulgată apoi de marele anticomunist Ion Iliescu.
În August a fost aşa numitul “Puci de la Moscova”, în urma căruia partidul comunist al URSS a fost interzis o vreme de trădătorul Ielţîn. Cei 80 de curajoşi din spatele lui Virgil s-au cam evaporat.
În septembrie a fost mineriada a patra. În Parlament se vorbea despre interzicerea PSM-ului, cerută de Sergiu Nicolaescu şi de Gelu Voican Voiculescu. De vină pentru mineriadă nu ar fi fost aroganţa ciocoiască a lui Petre Roman, ci comuniştii – iar în absenţa lor, PSM-iştii. Isteria anticomunistă ajunsese la apogeu.
      În fine, ultima lovitură a fost conştientizarea faptului că PCR nu putea participa la alegeri pînă nu se înscria la tribunal. Bălăşoiu avea idea fixă că asta nu mai trebuie, fiindcă PCR fusese înregistrat în octombrie 1945!
Aşa că Virgil s-a decis să înscrie un partid cu numele Partidul Comunist la tribunal. Atitudinea lui antinomenclaturistă i-a îngreunat acţiunea. Bălăşoiu a dat bir cu fugiţii, la fel ca şi un alt secund al lui, un analfabet pe numele lui Pantazi.
Ar fi avut oare Virgil vreo şansă? Eu cred că da, dacă reuşea să înscrie partidul în 1992. Dar a survenit apoi moartea sa tragică de la Dofteana. Iar în 1994, cel care a făcut a doua încercare de a înscrie un PCR la tribunal – mă refer la Victor Hîncu – a făcut greşeala să se prezinte la Curtea Supremă fără avocat şi partidul a fost interzis în uralele unei haite de anticomunişti escortaţi de vreo duzină de avocaţi, mîndri nevoie mare de isprava pe care au făcut-o: blocarea pentru aproape douăzeci de ani a evoluţiei spre democraţie a României.

Comments are closed.