economia relativă și dreptu’ la lene

June 6th, 2011 by Romeo Anghelache

Ți se zice azi c’am progresat exponențial și’ți zici că’i ok, că și tu ai lucrat 8 ore pe zi și uite că se vede. Da’ ce se vede e “criză”, continuă, iar vreo 20% din populația țării are avere cât restu’ de 80%. Și toate astea în condițiile “pieței libere”, a “echilibrului cerere/ofertă”, a schimbului “liber”.

Cum se face că’n atâtea chestii “libere” te trezești peste 20 ani că ești tot acolo, cu toate că n’ai stat degeaba, ai strâns din buci, ai pus osu’ la treabă cum au făcut și restu’ până la 80% din populație?

Poate că “liber” ăsta e o fumigenă în contextu’ actual al noțiunilor de economie, piață și bani?

Este, uite cum:
Ca un schimb între două persoane să fie liber, adică fără ca v’una din ele s’aplice vreo forță coercitivă, trebuie s’avem un semn de egalitate între două mărimi, o ecuație. În “economia de piață” egalitatea se pune între câți bani pui jos și “valoarea” produsului pe care’l obții din tranzacție. Or, se știe că banii nu’s ca metru’, un euro face câțiva lei azi, deci de unde diferența și unde se stabilește ea? Evident că nu la tine, cel cu banii’n buzunar după 8 ore de lucru, ci p’undeva pe la o bursă, în funcție de metabolismu’ unui șef de bancă dintr’o țară care nu’ți pricepe limba. Adică banu’ include credințe: “dolaru’ dom’ne” etc. Și dacă banu’ include credințe atunci prețu’ntr’un schimb pe piață depinde de care’i mai șmecher, depinde de cine câtă piață a ocupat înainte de tranzacție. Deci prețu’i rezultatu’ unor subiectivități, și, câtă vreme schimbi cu cineva care are o influență mai mare, averea ta migrează spre ăla. Asta scoate atributu’ de “liber” de pe “piața liberă”.

Bun, ș’atunci în ce condiții putem vorbi științific de piață liberă? Adică’n ce fel putem vorbi de ea fără ca un necunoscut să poată obiecta că’i liberă doar pt. noi?

Am putea’ncerca să’nlocuim banu’ cu o unitate de măsură cum e metru’ sau kilogramu’, independentă de cine’l folosește/tipărește. Asta’i deocamdată destul de dificil, să calculezi energia consumată și entropia produsă până’ți ajunge un măr pe masă. Da’ pân’atunci se poate folosi o scurtătură: dacă e să fie schimb liber între persoana X și persoana Y, atunci asta’nseamnă riguros că efortu’ lu’ X (de a produce oferta) e egal cu efortu’ lu’ Y (de a oferi în schimb). Da’ cum măsurăm efortu’? Oricum am face’o, măsura finală a efortului unei persoane într’o tranzacție e o proporție din averea sa, X vine cu x% din averea proprie iar Y vine cu y% din averea proprie pe piață.
D’aci e clar că o piață liberă înseamnă schimburi de tipu’ x=y, adică o proporție din averea mea trebuie să fie egală, într’un schimb liber, cu aceeași proporție din averea ta.

Adică, dacă averea ta totală’i de 4 mere și averea mea totală’i de 4 mercedesuri, un schimb liber și riguros științific între noi este un măr pt. un mercedes. Faptu’ că’i liber îmi permite să nu fac schimbu’ dacă n’am chef din cine știe ce motive. Da’ dacă fac schimbu’, atunci un mercedes d’al meu valorează exact cât un măr d’al tău, nimic mai mult, nimic mai puțin. P’asta aș numi’o economie relativă.

Acu’ poți specula și mustăci cât de departe suntem de o piață cu adevărat liberă, și ce’au în cap (sau pe cine reprezintă) cei care vorbesc de “piața liberă” care’ți stabilește ție prețu’ la cartofi azi.

Oricum, pân’ajungem să trăim în economia relativă, în care nu rămâne nimic de obiectat în legătură cu valoarea reală a ce’i pe piață, deci câtă vreme suntem striviți între bule de prețuri stabilite de alții p’aiurea, avem, în mod esențial, dreptu’ la lene, drept care se cere recunoscut și protejat prin lege/Constituție.

Altfel zis, cel care acuză pe careva că nu “produce suficient/eficient”, are obligația să explice pentru c(in)e trebuie acel careva să producă “suficient”, și cu ce se măsoară științific “suficient/eficient”, iar, cum măsurătoarea asta e imposibilă’n principiu în afara economiei relative, cel care acuză o clasă de oameni drept leneși în condițiile economiei capitaliste de azi e prost făcut grămadă.

Comments are closed.