Analogia fascism – comunism

June 1st, 2011 by Romeo Anghelache

Un text de Gheorghiță Zbăganu: Analogia fascism – comunism

Încă din anii ’80, pe cînd frecventam British Council ştiam de paralela nazism – comunism făcută de Arthur Koestler în vremea războiului al doilea mondial. „There is nothing to choose between Stalin and Hitler” – scria el undeva.
Asemănări între regimul politic stalinist pe de o parte şi hitlerism-fascism-franchism erau, slavă domnului, destule.
Cultul conducătorului, controlul asupra mass-mediei, monopartidismul, reprimarea opoziţiei.
Pe ele se bazează şi azi cei ce doresc un „proces Nurnberg” al comunismului şi care continuă să clameze că Auschwitz este acelaşi lucru cu Goulag.
Pentru unii intelectuali români, grupaţi mai ales în jurul revistelor de dreapta „22” şi „Dilema” acest lucru este de la sine înţeles şi nu contenesc să se mire de ce această teză „evidentă” nu prinde nici la marele public (peste 80% dintre români au declarat – horibile dictu – că nici ei şi nici familiile lor nu au avut de suferit represiuni înainte de 1989) dar nici în lumea intelectuală occidentală. Ba mai mult, unii, precum Tismăneanu1 se miră cum de asemenea adevăruri evidente nu sunt acceptate nici de intelectuali de prestigiu.
Mai multe numere din „22” încearcă să explice această inadecvare2. Din cîte am văzut, adepţii echivalenţei fascism = comunism nu încearcă o definire a termenilor. Ei presupun (?) că cititorul ştie despre ce e vorba: de două orori, de ceva foarte rău, comparat cu statul de drept în care proprietatea privată este sfîntă.
Nu doresc să apăr stalinismul, care a reprezentat o perioada relativ scurtă în istoria fostelor state socialiste. Doresc să semnalez numai că asemănările dintre fascism şi comunism sunt superficiale în ce priveşte practica istorică şi irelevante în ce priveşte ideologia. Cum spunea un prieten de al meu, comunismul seamănă cu fascismul precum delfinul cu rechinul.

Ce este fascismul?
Din punct de vedere ideologic, istoricii nu au ajuns la un punct de vedere comun. Pentru unii este un naţionalism antisocialist şi antiliberal care promite politici radicale de renaştere a naţiunii.
Pentru Ernst Nollte este o reacţie de autoapărare mai mult sau mai puţin normală la revoluţia bolşevică din Rusia (Nollte)3; teza aceasta este argumentată satisfăcător în cartea sa4. Paxton5 crede că fasciştii sunt militanţi naţionalişti obsedaţi de umilirea naţiunii lor care ar merita un destin mai strălucit şi un teritoriu mai mare. Mulţi autori definesc fascismul prin anticomunism, antiliberalism şi anticonservatorism6.
În sfîrşit, definiţia clasică a lui Dimitrov la al şaptelea Congres al Cominternului în 1935: „Fascismul este dictatura făţişă a celor mai reacţionare, şovine şi imperialiste elemente ale oligarhiei financiare”7 ; a se observa că definiţia lui Dimitrov lasă de asemenea să se înţeleagă faptul că fascismul vremii era o reacţie de panică a burgheziei la adresa mişcărilor revoluţionare inspirate din revoluţia rusă.
Prea puţin despre ideologia fascistă – dacă ar exista aşa ceva.
Nu este clar de loc în ce ar consta ideologia „fascistă”: ideologia corporatistă a fascismului italian? Corporatismul nu e specific doar fascismului8.
Este rasismul şi antisemitismul o caracteristică a fascismului? Fascismul italian nu era rasist, doar naţional socialismul lui Hitler rasist. Clericalismul lui Franco? Nici fascismul italian şi nici nazismul nu erau clericale. Refuzul parlamentarismului? Poate. Dar să remarcăm că toate fascismele au ca numitor comun negarea luptei de clasă – a contradicţiei dintre muncă şi capital. Dar şi ideologia liberală neagă o asemenea contradicţie. Nu ştiu ce înţeleg adepţii procesului comunismului prin ideologia (ideologiile?) fasciste. Corporatism naţionalist? Corporatismul parcă este şi doctrina bisericii catolice. Oricum, o constantă a fascismelor este anticomunismul şi apărarea proprietăţii private care ar fi „sfîntă”. Prin aceasta, fascismul apare mai apropiat liberalismului economic decît oricărei variante „comuniste”, pentru care proprietatea privată asupra marilor mijloace de producţie duce în mod necesar la exploatare.
Să ne amintim cîteva fapte din istorie. În perioada interbelică a existat un război rece triunghiular – între URSS, statele fasciste şi marile puteri parlamentare.
În anii ’20 şi ’30 fascismul era aliat cu capitalismul liberal (democraţiile parlamentare care mai rămăseseră în Europa) împotriva ameninţării bolşevice. De altfel, toate aceste regimuri (Mussolini, Franco, Salazar, Hitler) au ajuns la putere cu binecuvîntarea marilor capitalişti. Să ne amintim că nici o putere democratică (Franţa, Spania, SUA) nu a luat apărarea republicii spaniole în timpul războiului civil. Regimul legitim, rezultat din alegeri era atacat iar statele democratice au preferat să nu intervină. De ce? De teama bolşevicilor.
Alianţa fascism – liberalism a funcţionat atîta vreme cît exista speranţa oligarhiei financiare ca statele fasciste să fie asmuţite împotriva URSS. După izbucnirea războiului, în 1939, situaţia s-a schimbat: a apărut alianţă (de fapt, pact de neagresiune) între Stalin şi Hitler împotriva liberalismului care a durat aproape doi ani. Anticomuniştii de azi au rămas fixaţi pe acea perioadă în care URSS se ferea să critice nazismul pentru izbucnirea războiului.
După atacul împotriva URSS, situaţia s-a schimbat din nou – de data aceasta alianţa era între democraţiile occidentale şi URSS. S-au încercat, precum se vede, toate cele trei combinaţii posibile. Dar din punct de vedere istoric, parcă mai mult a rezistat alianţa liberalism + fascism împotriva comunismului.9Nu cumva e mai potrivită o paralelă fascism – capitalism? Doar fascismul nu a apărut din socialism, ci din capitalism – ca o reacţie a marii burghezii terorizată de spaima de a-şi pierde averile. Toate regimurile fasciste apără dreptul sfînt la proprietate privată şi neagă dreptul la apărare al muncitorimii prin greve.

Ce este comunismul?
În sens ideologic restrîns este mai uşor de înţeles: doctrina care proclamă lupta de clasă – contradicţia dintre exploataţi şi exploatatori – ca fiind motorul istoriei şi, în consecinţă, idealul societăţii fără clase, în care proprietatea asupra mijloacelor de producţie este socialistă. În sens larg, ideile egalităţii dintre oameni se pierd în negura vremurilor. Vechii creştini erau comunişti înainte de adoptarea acestei religii ca religie de stat: proprietatea privată era văzută ca fiind sursa tuturor relelor10. Toynbee vorbea de pendulul istoriei, de la stînga la dreapta: reformele fraţilor Grachi (confiscarea pămîntului în exces de la patricieni şi împărţirea lui la plebei)11. Dacă adepţii echivalenţei „comunism – fascism” se referă la ideologie, atunci probabil că ei prin „comunism” înţeleg leninismul: acea ramură izvorîtă din social democraţia rusă care credea că eliberarea proletariatului de sub exploatarea capitalistă se poate face doar prin revoluţia proletară, revoluţie care va instaura dictatura proletariatului – adică dictatura majorităţii productive a societăţii.
Dar şi mai probabil ei înţeleg prin comunism stalinismul – varianta dură a leninismului care credea în posibilitatea construirii socialismului într-o singură ţară apelînd la mijloace de represiune nu numai împotriva fostelor clase exploatatoare, ci împotriva oricui i se opunea. Stalinismul a ucis însă şi mulţi comunişti – deviaţionişti cum li se spunea, de stînga ori de dreapta. Exemplele sunt arhicunoscute.
Orice ar însemna, nu văd cum ar putea fi echivalat stalinisul cu ideologia eliberării clasei muncitoare de sub exploatare. Stalin avea însă scuza încercuirii capitaliste.

Cum se manifestă analogia „fascism – comunism” în practica socială?
Îmi este clar acum că că partizanii echivalării comunismului cu fascismul compară regimurile din socialismul real (monopartinice şi dictatoriale) cu regimurile cu diverse grade de autoritarism (mergînd de la o dictatură binevoitoare ca a lui Salazar pînă la cele totalitare, gen Hitler, Papa Doc din Haiti sau Bokassa din Africa Centrală). Şi aceasta printr-un reducţionism de tipul fascism = naţional socialism, comunism = socialismul real stalinist.
În acest sens ar exista asemănări. Regimurile staliniste (care au durat în Europa vreo 10 ani, pînă la demascarea stalinismului de Hruşciov) au fost regimuri totalitare (totalitar înseamnă că partidul unic are pretenţia să controleze nu numai sfera puterii, ci şi cea culturală : educaţia, artele, ştiinţa)12, regimuri în care se practica glorificarea liderului. Un prieten al meu vede încă două caracteristici similare între stalinism şi naţional socialism : masificarea (soluţii globale la probleme individuale) şi lipsa legitimităţii dată de alegeril libere. E adevărat că ultima caracteristică au păstrat-o statele socialismului real pînă la dezintegrarea lor finală. 13
Dar nu este obligatoriu ca statele socialiste să fie monopartinice. Dacă alegătorilor li s-ar fi putut da iluzia alegerii libere (cumj se face azi), nu cred că regimurile socialismului de stat s-ar fi prăbuşit. A lipsit însă viziunea responsabililor de atunci…
Aşadar fostele state socialiste seamănă cu regimurile fasciste din punctul de vedere al reprezentativităţii. Nu are rost să negăm acest lucru. Dar statele fasciste seamănă cu celelalte state capitaliste în aceea că apără dreptul unei minorităţi la exploatare, apără proprietatea privată. Stale fasciste sunt un gen de state capitaliste în care clica de la putere a renunţat la iluzia alegerii libere. Scopul lor este păstrarea deosebirilor de clasă şi a inegalităţilor sociale. Fostele state socialiste, deşi conduse tot de o suprastructură de nomenclaturişti14 aveau ca scop realizarea unui „wellfare state” după măsura posibilităţilor, fără discrepanţe mari între bogaţi şi săraci. Aşa cum delfinul seamănă cu rechinul, în sensul că sunt ambele animale acvatice, tot aşa seamănă şi regimurile fasciste cu cele „comuniste”: ceea ce le aseamănă este lipsa legitimităţii date de alegeri, dar ceea ce le deosebeşte este mult mai mult. Statele fasciste sunt o subspecie a statelor capitaliste. Nu este exclus ca unele din ele să se metamorfozeze în state fasciste nici în viitor.
Dacă prin „fascism” se pot înţelege multe lucruri, eu voi înţelege „dictatură anticomunistă”.
Aş putea fi şi mai rău: orice regim în care este interzisă funcţionarea partidelor comuniste este fascistoid. Pentru că interzicerea comuniştilor echivalează cu interzicerea dreptului de opţiune între capitalism şi socialism. Nu este aceasta o nouă15 formă de totalitarism – să zicem că e de „de catifea”, dar tot totalitarism este.
La fel cum înainte de 1989 constituţia clama că „rolul conducător în societate îl are PCR” – şi acesta era un lucru care intra în contradicţie cu dreptul la asociere şi la opinie, tot astfel, în Constituţia din 1991 – modificată în 2003 se clamează că „România are o economie de piaţă ”. De asemenea că se respectă drepturile fundamentale, de opinie şi de asociere.
Drept refuzat comuniştilor. Din 1994 şi pînă azi, justiţia română a respins opt încercări de înregistrare a unui partid comunist în România. Este vorba de încălcări grosolane ale Constituţiei, deoarece motivaţia tribunalului s-a bazat pe o Legea Siguranţei Naţionale, apărută în iunie 1991, lege preconstituţională, interpretată în sens răuvoitor. Este vorba de articolul 3h, care clamează „constituie aneninţări la adresa siguranţei naţionale …..iniţierea, organizarea, săvîrşirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară ….”. În interpretarea tribunalului nu se mai pune problema de a arăta în ce constă extremismul sau totalitarismul (ca să nu mai vorbim de ameninţarea la adresa siguranţei naţionale) a existenţei unui Partid Comunist. De aceea susţin că justiţia română a dat opt soluţii anticonstituţionale.
Ultima în ianuarie 2011, cînd a fost refuzată hotărîrea Congresului PAS de schimbare a numelui în PCR.
Prin aceste hotărîri judecătoreşti anticonstituţionale, România face excepţie nu numai în UE – unde există partide comuniste în aproape toate ţările (e adevărat, mai puţin în Letonia, unde funcţionează o lege similară), ci şi în cadrul celorlalte state fost socialiste.
Se va spune – şi chiar se spune: păi dacă dăm voie comuniştilor, ar trebui să dăm voie şi fasciştilor.
Se omite cu rea voinţă faptul că fascimul interbelic a fost învins în război, de forţele aliate ( staliniste în alianţă cu democraţiile burgheze) şi că interzicerea fascismului a fost dictată prin „jus gladiis” – adică legea învingătorului, pe cînd fostele regimuri socialiste din Europa de Est s-au autodemolat prin voinţa nomenclaturii şi nu printr-o intervenţie externă. Dacă am dori să facem o comparaţie, am putea-o face cu regimurile fasciste care au dispărut în condiţii similare: Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar, regimul lui Pinochet din Chile, apartheid-ul în Africa de Sud. Nicăieri partidele respective nu au fost interzise.
Nomenclatura (aşa numita burghezie roşie) renunţase la a mai fi comunistă de mult, dar numai în România a avut neruşinarea de a interzice organizarea celor care mai doresc să fie comunişti în partidul lor. Ce este mai scandalos este că Legea Siguranţei Naţionale a fost semnată de preşedintele Senatului Alexandru Bîrlădeanu, preşedintele Camerei Dan Marţian şi promulgată de preşedintele României Ion Iliescu. Ca şi cum o congregaţie de cardinali ar interzice catolicismul, după asasinarea Papei:

Cui prodest?
Cui a folsosit şi cui foloseşte analogia comunism – fascism? Anticomunismul a fost folosit pentru anihilarea economiilor fostelor state socialiste. Nu o să încetez niciodată să mă mir cum 400 milioane de oameni au dat cu piciorul la averea lor acumulată în zeci de ani, acceptînd să fie jefuiţi de ea prin privatizare şi restituirea averilor confiscate – poate pe bună dreptate – în urmă cu 40 de ani, de vechiul regim. Fiat justitia, pereat mundus! Să se facă dreptate, căci proprietatea este sfîntă, nu-i aşa? Dreptate chiar cu preţul aruncării majorităţii populaţiei în mizerie. Un guvern decent ar fi avut mai multă grijă să nu se evapore economiile populaţiei depuse la CEC decît să retrocedeze proprietăţile emigranţilor. Adică să apere în primul rînd dreptul la proprietate a celor care i-au ales, şi nu al unei minorităţi dubioase şi prădalnice.
Şi românii au acceptat! Cei care i-au convins erau unii care ştiau ce vor – să se îmbogăţească – dar şi mulţi alţi intelectuali famelici care credeau că proprietatea este sfîntă. Niste idioţi utili – cum merge vorba că ar fi zis Lenin dewspre socialisştii din vest care apărau revoluţia bolşevică, deşi expresia nu se regăseşte în opera sa.
Dar s-a întîmplat ceva şi mai grav.
Paralela fascism – comunism însă a emasculat stînga16 nu numai în România, nu numai în Europa de Est, ci şi în statele capitaliste dezvoltate. S-a urmărit (şi chiar s.a reuşit) autoculpabilizarea comuniştilor în Vest şi scăderea influenţei lor în electorat.
Dar, pe măsura scăderii influenţei partidelor comuniste, scădea şi capacitatea de rezistenţă a societăţilor respective împotriva agresiunii capitalului. Capitalismul – care datorită existenţei fostelor state socialiste căpătase în Vest o oarecare mască umană, a găsit de cuviinţă că nu mai e nevoie să o poarte, merge şi aşa. Discrepanţele dintre bogaţi şi săraci au început să crească, ajungîndu-se aproape la situaţia de dinaintea primului război mondial. Sindicatele şi-au pierdut din influenţă.17 Partidele socialiste şi social democrate au ajuns să predice acelaşi lucru ca şi cele liberale şi electoratul a fost bulversat complet. Dacă şi socialiştii şi liberalii fac acelaşi lucru, atunci la ce mai sunt buni?
Relaţiile internaţionale au recăzut în barbarie. În ultimii 21 de ani am asistat la lucruri care erau de negîndit în perioada socialismului de stat: agresiunea împotriva Irakului, a Iugoslaviei iar acum a Libiei se bazează pe ideea că numai unele state au dreptul la suverantate şi neamestec în reburile interne. De ce? Păi pentru că ideea de suveranitate şi neamestec în treburile interne a fost susţinută de Ceauşescu şi era o marotă a statelor socialiste18. Deci este este de sorginte comunistă iar comunism = fascism. Deci e rea. Unele state sunt mai egale ca altele şi au dreptul să facă poliţie.

Concluzie
La ora actuală este mai potrivită paralela neoliberalism – fascism decît cea comunism – fascism.
A conduce statul în interesul unei oligarhii hrăpăreţe şi exploatatoare este tot o formă de violenţă. Înseamnă a condamna majoritatea populaţiei la sărăcie şi subdezvoltare. Iar a interzice dreptul la alternativă este tot un totalitarism, de care, de data aceasta, nu se fac vinovaţi comuniştii, ci adepţii pieţei libere. A te supune zeului „Piaţă” nu este mai puţin de condamnat ca a te supune zeului „Proletariat”.
Dreptul la proprietate privată nu este sfînt de loc. Atunci cînd intră în coliziune cu dreptul la viaţă (se vorbeşte de criza alimentară), cu dreptul la muncă, la educaţie şi la sănătate, el trebuie pus între paranteze. Acest lucru cred eu, trebuie spus sus şi tare de oricine se crede de stînga. Iar comuniştii sunt o componentă a stîngii şi au drept de existenţă în orice stat care se pretinde democratic. Resursele Terrei nu sunt inepuizabile. Începem din ce în ce mai mult să fim pasagerii unei nave cosmice cu un echipaj de 6 miliarde de membri. Pe o navă cosmică artrebui să existe relaţii de camaraderie, nu?

Note:

  1. de exemplu în Cui îi mai pasă de marxism? Răspuns lui G.M. Tamás – Polemici.
  2. De exemplu Percepţia comunismului în Occidentul Europei.
  3. În Despre fascism și comunism Victor Neuman îl laudă „Ernst Nolte s-a numărat între cei dintîi istorici ce depăşise interdicţia de a compara fascismul şi comunismul, fapt ce i-a atras o mare antipatie în cercurile intelectuale occidentale”. Poate nu ştie de Arthur Koestler care a făcut asta încă din vremea războiului, şi a rămas celebru pentru congresul cultural organizat în Berlinul de Vest în 1950. Vezi de exemplu Arthur Koestler and the congress for cultural freedom.
  4. Războiul civil European 1917 – 1945: naţional socialism şi bolşevism. Ed. Corint, Bucureşti 2006. Fiind un istoric rigurost, Nollte nu foloseşte termenul de „fascism” sau „comunism”. El analizează PCUS şi NSDAP ca fiind „partide ale războiului civil”. Alţii susţin că războiul civil european s-ar fi sfîrşit în 1991, odată cu dispariţia URSS.
  5. The Anatomy of Fascism. Vintage Books. ISBN 1400040949.
  6. Wikipedia:Fascism.
  7. The Marxist-Leninist Theory of Fascism.
  8. Vezi Corporatism, termenul a fost inventat de catolici.
    La comanda papei Leon XIII, definiţia acceptată official de biserica catolică în 1884 la Freiburg era “corporatism = un sistem de organizare socială bazat pe gruparea oamenilor conform comunităţii naturale de interese şi de funcţii sociale, în care organele statului dirijează şi coordonează munca şi capitalul în chestiuni de interes comun”.
  9. Ar fi de amintit aici şi sprijinul acordat de SUA în timpul războiului rece tuturor tiraniilor fasciste sau fascistoide împotriva URSS: Haiti, Filipine, Vietnam, Haiti, America Centrală, dictaturile sud americane, Mobutu, muhahedinii afgani transformaţi apoi în talibani….
  10. Noul Testament: Faptele apostolilor, povestea lui Anania şi Shafira; parabola cu bogatul care va ajunge la fel de uşor ăn Rai precum funia prin urechile acului; epistola lui Iacov.
  11. Arnold Toynbee. A study of historyi vol VI, Oxford 1939. Ambii fraţi Grachi au murit asasinaţi, primul în 133 î.e.n. şi al doilea în 123 î.e.n.. Toate ca toate, dar să nu te atingi de dreptul sfînt de proprietate.
  12. Wikipedia:Totalitarianism.
  13. Da, aşa este. Polonia a încercat să repare în iunie 1989 această greşeală şi rezultatul a fost un duş rece pentru Jaruzelski: la Senat, unde depusese candidaturi sindicatul Solidaritatea, puterea nu a obţinut nici un mandat.
  14. Djilas îi numea „noua clasă”, Trotzki le spunea „birocraţie”, eu le zic „nomenclatură”. Există discuţii (sterile după mine) dacă ei formau o clasă în sens marxist sau dacă erau doar o castă.
  15. Nu este aşa de nouă, în perioada interbelică în multe state erau interzişi comuniştii, inclusiv în România. În 1924 PCR a fost interzis pentru că a sprijinit răscoala de la Tatar Bunar. De asemenea, KPD – partidul comunist german a fost interzis în RFG între 1956 – 1961 în urma unui proces, deoarece apărase represiunea stalinistă din RDG a manifestanţilor din iunie 1953, Berlin (prima mişcare de masă antistalinistă).
  16. Stîngii a început să îi fie ruşine că e stînga, după cum scria un colaborator al Critic Atac.
  17. Mai rău. Sindicatul eroic „NSZZ Solidarnosc” – sau se a mai rămas din el – a ajuns să fie o curea de transmisie pentru ordinele FMI şi un propagandist al „terapiei de şoc”!
  18. Acum este a Chinei.

Comments are closed.