manifestu’ lu’ Ernu

March 3rd, 2010 by Romeo Anghelache

Ernu a produs Manifestul Cărții, pt. “Realitatea” (d’aia nici nu pun link, dacă era pe blogu’ lui ar fi fost altceva).

Mă opresc asupra evenimentului pen’că’i simplu să: cunosc puțini intelectuali români activi (mai puțin de 5).

Încep cu laudă lu’ Ernu: pen’că’i pasă, e atent, critică, propune soluții; laudă lui, e un intelectual și gata.

Pe mine azi mă doare’n cot de soarta cărții, dacă mi’ar fi zis cineva acu’ 20 ani c’am să zic asta acuma, l’aș fi’njurat. Da’ acu’ 20 ani abia mijea internetu’.

Cartea (în formatu’ ei clasic, pe hârtie) și’a jucat rolu’. D’acuma’i o piesă de muzeu, muzeu’ din apartamentu’ fiecăruia. Cartea’i peștele de sticlă, mileu’ de pe TV al părinților noștri.

Cei care scriu cărți, literaturiștii (turiștii literei), nu merită atenție nici cât o ceapă degerată: pe vremea dictaturii au șoptit cu dublu-înțeles, atâta au putut; pe vremea capitalismului fără limite s’au racordat fiecare la o bortă de cur și trag în ei cât pot. N’au produscreat nimic notabil pe plan intelectual: n’au observat nimic, n’au înțeles nimic; enumerat cu fiorituri, făcut mișto, certat ușa cortului. Au ajutat, în schimb la producerea unor obiecte de muzeu, decorații de mobilă, adică au ajutat o industrie, industrie a cărui scop n’a fost niciodată altu’ decât ăla de’a face bani, chiar dacă s’au folosit de greci și renaștere, de autori autentici. Literaturiștii s’au ajutat pe ei înșiși, doar atât. N’au a face, și n’au avut vreodată, cu cultura, așa că soarta lor n’are nici o șansă la urgență.

Nu’ș de unde le’a intrat ăstora în cap că e justificat să trăiești din scris ficțiune? Da nu contează de unde, are să le iasă așa cum le’a intrat: pe nesimțite.

Da’ să mă’ntorc la Ernu, care, spre ‘osebire de literaturiști, compune, mișcă, alături de vreo 3-4, cultura azi în România.
Partea care mă interesează în eseu’ lui e aia cu digitizarea sistematică, planificată, recuperatoare (cealaltă digitizare, informală, deja se petrece). Subscriu cu toate mâinile: un efort sprijinit de Stat de creare a unei biblioteci virtuale românești, ficțiune și non-ficțiune. Io m’aș băga la non-, dac’ar fi așa vreo inițiativă publică și loc de varii nepoți. Efortu’ Statului, aici, ar fi, în primu’ rând, de natură legală: un fel de temperare a copyrightului ca să le poți pune online în beneficiu’/prezervarea civilizației.
Implicarea Statului în cărți are rost, de la manifestu’ lu’ Ernu încolo, numai împrejuru’ digitizării, câtă vreme suntem în capitalism. Că din digitizarea asta publică ar beneficia și industria de carte, foarte bine, de ce nu?

Industria de obiecte de tip carte are să continue așa, la marginea morții, de decor; numa’ că și’a pierdut dreptu’ de’a mai avea vreodată pretenția a fi parte din cultură. Oricum, nu mai mult decât industria de sandale.

Apropos, ăștia care v’agitați cu proprietatea intelectuală și copyrightu’, n’aveți nici o șansă, voi ați dispărut de cam un deceniu din orice plan al realității care contează. Cu cât recunoașteți faptu’ ăsta mai repede și vă racordați la o altă bortă, cu atât aveți șanse mai mari la supraviețuire.

Bon, și’napoi la Ernu. Dincolo de digitizare, nu mă bag, nu mă’nteresează. Da’ subscriu iarăși la imaginea de context, la peisaju’ intelectual descris de Ernu. România e într’un stadiu avansat de descompunere, culturală și altfel. E nevoie de mișcat în contra, pus ceva peste altceva, întru prezervare dacă nu creștere .

Cam atâta’s io de acord cu tipu’ ăsta: în mare, zic io, e un betonist.

Da’ a călcat și pe ou:
“Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori.”
Dilema fiind între timp și libertate.

Domnu’ Ernu, comunismu’ n’a fost un regim aberant, că doar asta recunoști implicit în tot eseu’. Dictatura a fost aberantă. Comunismu’ nu e dictatură. Drept, o fi trecut prin dictatura proletariatului (cum altfel să recuperezi libertatea celor care culeg de la cei care aleg?) și s’a’nțepenit pe drum în dictatura unor idioți (așa cum azi capitalismu’, pornit de la idei de bun simț, s’a’nțepenit în dictaturi private și tribalism), da’ asta nu face comunismu’ un regim aberant. Poate foiai a zice regimu’ Ceaușist, ok, Stalinist, ok, securist, ok, da’ nu comunist.

Mulțam pt. eseu, d’le Ernu, da’ păcat că nu’i pe blog la matale să’i pun și link. Ai putea să’ncepi cu digitizarea chiar acolo.

Peseu: În comparație cu literaturiștii (rimând cu fripturiștii) mă gândesc la cei care scriu nu ficțiune ci text compilabil, atât de corect încât o mașină i se supune, cei care scriu free software, software liber. Programatorii ăștia au asamblat în ultimu’ deceniu un ditai sistemu’ de operare cu o grămadă de scrieri/instrumente software, toate sub un anti-copyright, adică scrierile lor nu pot deveni proprietatea exclusivă a nimănui: scrieri care permit oricui să scrie, să experimenteze, să măsoare, să calculeze, să comunice, să cunoască, să crească; pe scurt, scrieri care sunt infrastructura dinamică a Internetului.
Iar literaturiștii sunt atât de proști încât nici nu le dă prin cap să le observe, nicicum să le utilizeze (n’ar fi’n stare să recunoască o creație nici dacă i’ar mușca de față). Sau, cei care nu’s proști, ignoră fenomenu’ ăsta din jalnică slugărnicie mercantilă și idioție filosofică. Numai așa’mi explic cum de încă preferă să plătească licențe pt. sisteme de operare comerciale, doar tot Jan plătește, ăla care încă crede că literaturiștii au vreo treabă cu cultura.

Comments are closed.