Unii europeni speculează, degeaba, că, dac’ai număra, muuult mai multe ucideri s’au comis în est decât în vest. Asta, zice europeanu’, pt. că esticii, virusați de budism, Vedanta etc. nu recunosc existența realității, de unde, normal, după capu’ occidentalului, poți să omori liniștit sau să pui femeia în urmă cu doi pași, toate astea pt. că’s doar aparențe.

Zic că speculează cu picioare cam scurte pen’c'amicu’ nostru european nu duce gându’ pân’ la capăt: dacă realitatea n’are os ontic, atunci de ce’aș ucide? Dacă femeia’i om doar în aparență, atunci de ce mi’ar păsa atâta să meargă cu doi pași în urmă?

Argumentu’ europeanului cu estu’ nihilist e pe jumate. Cealaltă jumate îl desființează la loc.

Asta vine de la profii sforăind de la catedra europeană: realitatea are trei părți, aia de sus, de mijloc și de jos… și tot așa, de unde, dacă io’s propitar p’aia de sus, îs mai tare ca ăla care’i propitar p’aia de jos, etc. Iac’așa mi se umple viața cu partea de sus, de mijloc și de jos care trebe potrivită cu alte părți de sus, de mijloc și de jos. O frecție fără sens câtă vreme nu’i fizică sau inginerie.

Europeanu’i specialist în dat cu ceață: în numele creștinismului a ras civilizații, tot în numele creștinismului a furat de’a spart, a vândut iertări ș’a terorizat popoare inchizitorial.

Eu m’aș uita la ce întindere au dialectele în est: asta mi’ar spune aria geografică pe care oamenii reușesc să se’nțeleagă cumva, au un numitor comun; la asta estu’ bate vestu’ clar: dacă nu’ți iei în serios prea tare propriu’ cur, adică dacă te educă cineva că totu’i trecător, o aparență, ajungi să te’nțelegi cu mai mulți.

Uciderile, europeanu’ ar trebui să le numere relativ la mărimea populațiilor în care s’au petrecut, nu așa, en-gros. Da’ orice rezultat ar da, uciderea celuilalt n’are treabă cu filosofia estului, nu’și prea are rostu’ în tablou’ mare, estic, al lumii. Când au descoperit Chinezii Africa (budiști fiind), au descris ce’au văzut și i’au lăsat în pace pe băștinași.

Filosofia estului, însă, îți permite să fii cu adevărat liber: poți desființa orice la o adică, da’ n’o faci pen’că n’are rost (cum să desființezi ce nu ființează?), ș’atunci când ființezi ceva, o faci cu umor știind c’o faci, în esență, degeaba, o faci pen’c'așa ai chef, nici o condiționare sau piedică nu poate fi luată’n serios, adică mai în serios decât propria ta alegere. Și dacă totu’i o iluzie preferi s’alegi iluzia mai faină să’ți ocupi timpu’ cu. Sau iluzia cea mai neagră, depinde de digestie, vorba lu’ Huxley.

Dacă eu nu sunt și nici tu nu ești, atunci ce ne agităm așa? Încotro?

Dispariția onticului din discurs nu duce la dispariția moralei, ci a gargarei despre morală.

This entry was posted on Monday, February 22nd, 2010 at 11:35 am and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.