Pt. că’mi adusei aminte iaca o scrisoare redactată de 22 tineri (vârsta între 24 și 40), pe 14 Martie 1997, cercetători din Institutul de Fizică Iași (pe atunci personalul Institutului era de 100, din 300 oameni în 1990 a ajuns la 30 de oameni în 2008):

Deși suntem un grup de tineri cercetători în fizică din Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare IFT-Iași, suntem convinși că mesajul nostru reprezintă un grup mult mai larg de cercetători din toate domeniile științei.

Dorim să vă reținem atenția asupra posibilelor consecințe negative ale politicii preconizate în acest an de guvern în ce privește cercetarea din România.

Înțelegem că guvernul cere cercetării românești o “rentabilizare”, însă conceptul de rentabilizare a cercetării nu poate fi utilizat astăzi în România, pentru că cercetarea fundamentală nu are decât efecte strategice asupra economiei sau culturii iar cercetarea aplicativă nu dispune de o cerere coerentă din partea unei economii în plin proces de restructurare. Cercetarea aplicativă își poate formula și susține obiectivele doar pe baza cerințelor reale formulate de o economie sănătoasă structural. Pe scurt, economia și cercetarea trebuie abordate diferențiat.

Aplicarea unei rentabilizări forțate prin reducerea fondurilor acordate cercetării e o metodă ce presupune un efort minim din partea oricărui guvern însă nu duce, în cazul României, decât la îndepărtarea din cercetare a generației formate după ’89. O restructurare reală a cercetării pornește de la competență și organizare. Dacă vom fi lipsiți, prin această “rentabilizare” inadecvată și inoportună, de salarii, suntem forțați să ne reorientăm activitățile, cercetarea va pierde o generație, va pierde terenul câștigat până acum pe plan internațional, România va fi forțată să plătească, în următorii ani, specialiști din străinătate pentru probleme rezolvabile local, iar acest guvern va trebui să-și asume răspunderea pentru aceste consecințe.

Nu putem subzista numai cu pasiune.

Ne permitem în încheiere să subliniem că în ordonanța nr.8 din 31 Ianuarie 1997, guvernul a stabilit că cercetarea e o prioritate bugetară și sperăm că reglementările de aplicare ce vor fi elaborate nu vor înțelege prin asta reducerea la jumătate a fondurilor acordate cercetării.

Am trimis scrisoarea pe 14 Martie 1997 către Prim-ministru, Parlament, ProTV, Antena1, Adevărul. Recunosc că scrisoarea sună ca lovind o pisică cu o păpădie.

N’a publicat’o nimeni. N’a pomenit’o nimeni.

Dintre semnatarii de atunci, în 2008 mai rămăseseră în Institut doar 3 (cu vârsta de 50+).
Cea mai tânără semnatară a plecat, ultima, parcă, prin 2006.

Eu am plecat din țară, fără mare entuziasm, de oboseala hărțuirilor cu finanțarea, în 1999, penultimu’ dintre semnatari, cu gându’ că mă’ntorc peste un an. Am refuzat, între timp, 4 oferte de termen lung: 2 în cercetare, 2 în industrie (ambele externe României, USA și Germania).
M’am întors în țară prin 2005, cu gându’ să rămân să fac o bibliotecă digitală semantică a cercetării românești (pt. care mă pregătisem 6 ani în 2 laboratoare externe de cercetare, USA și Germania), am mai refuzat 2 oferte permanente din industrie (ambele externe României, USA și Franța), am plecat iar în 2006 pt. că salariu’ de bibliotecar, dacă m’aș fi angajat, ar fi fost mai mic decât chiria unui apartament de 50 metri pătrați. Am refuzat ofertele alea pt. că educația mea a fost plătită din bani publici și am considerat că’i datoria mea morală să lucrez numai în chestii de care publicu’ (dacă nu românesc, măcar public) să poată beneficia direct, asta am și făcut din 1989 până’n 2008.
Experiența mea e că’i practic aproape imposibil să lucrezi onest pe termen lung în beneficiul direct al publicului (în afară de măturatu’ străzilor), adică e un fel de politică/model care intervine continuu împotriva interesului public pe oriunde am fost; aia e o politică capitalistă, corporatistă și globalistă, care forțează algoritmi concepuți să lucre’n beneficiul unor triburi private de investitori. Nu cred că prostia e singura responsabilă de piedicile astea: am întâlnit oameni rezonabil de inteligenți peste tot, da’ filosofic idioți cu o excepție abia observabilă.

Istoriile celorlalți plecați sunt, probabil, calitativ, similare și sunt răspândite uniform pe glob: din Japonia în USA și din Africa de Sud în Canada.

Cei plecați sunt bine mersi și lucrează, în afara României, pt. varii universități, institute și corporații. Adică vă sunt competitori, capitalism, nu’i așa?. Adică le plătiți indirect salariile când cumpărați pe datorie un frigider marca X, un telefon marca Y, un software marca Z, deși ei nu mai lucrează pt. voi. Profitu’, oricum, se duce la alții, care nu știu decât să folosească sclavi. Măcar părinții celor plecați își primesc “pensiile” cu regularitate.

Ce s’a petrecut cu Institutu’ ăsta s’a petrecut cu toată cercetarea din România: cât am lucrat io acolo, cei 10 ani, a fost o imagine fidelă a cercetării românești la scară locală, precum în ceruri așa și pre pământ.
În rezumat, cercetarea românească a fost decimată continuu din 1996 până’n 2000 (sau din 1990 până’n 2008 pt. cei mai relaxați). Adică cercetarea românească s’a micșorat cu 86%.
Responsabili de dezastrul ăsta au fost politicienii români care au promovat capitalismu’ “laissez-faire”, globalizarea și debilitarea Statului Român. Ăștia mai sunt și azi în parlament și voi le plătiți încă salariile.
Dacă unu’ care are o meserie reală n’a văzut asta pen’că era ocupat, mai treacă de la Vodă Ghica, da’ să fii politician și să continui cu ideile astea, nu mai ai, azi, nici o scuză.

Acu’ c’am rezolvat’o, toate fiind la locu’ cuvenit, ne’a mai rămas să dezgropăm ritualic morții comunismului.

Ok, să’nființăm atunci și Institutul pt. crimele capitalismului. Îl comasăm cu memoria exilului și crimele comunismului ș’avem ceva rotund: Institutul de istorie. Sau, mai bine, cerem d-lui Oprea să promită că, după ce termină cu crimele comunismului, se ocupă de crimele capitalismului, da’, dacă se poate, cât mai suntem încă în viață, s’apucăm și rezultatele.

Eu vreau să știu cine, sau ce anume, a explodat bomba cu români (mă gândesc și la “căpșunari”) și cui a folosit asta. Se poate ocupa de asta vreun Institut sau rămâne doar bârfă, manele și folclor? Vreau să văd lista cu dispăruții comunismului pe stânga și dispăruții consumismului pe dreapta, să fie balans mă’nțelegi, la fel cum voi să văz lista cu torționarii de ieri pe stânga și torționarii de azi pe dreapta, cu toți cei care mai sunt în viață după gratii, la zoo.

De fapt, nu se poate să faci o listă cu criminalii capitalismului, că’s majoritatea privați, nu’i obligat nimeni să’i listeze pe undeva că nu’s oficiali. Doar ăia oficiali pot fi listați, da’ ăia oficiali fac legile. Mdeh. Vizibile rămân doar crimele sau rezultatele lor, vinovații se pierd în pădurea cu vorbe și titirezi.

***
În Libertate: adică dezlegați.

This entry was posted on Wednesday, February 17th, 2010 at 9:58 am and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.