desert, 1989
January 9th, 2010 by Romeo AnghelacheM’am obișnuit cu desertu’ lu’ meden agan/soirs, prăjiturica autentic intelectuală cu care mă delectez din când în când: de multe ori are gust și mă tonifică, atunci când nu e intelectualistă, e o provocare sănătoasă la meditație/introspecție. Așa sună (ar trebui să sune), pt. mine, europeanu’: observator, ațos, prizonier câteodată în estetica propriilor gânduri ca’ntr’o bulă; bulă care, sclipind surprinzător în lumina contextului, se dizolvă’ncet spre undeva aiurea, după ce’ți revelă o bogăție a clipei.
Blogu’ ăsta, Humanist, sau oricare altu’, ar conta chiar și numai de s’ar ține scai de intrările din soirs.
Azi, la desert, primesc câteva din gândurile lui despre 1989, sentimentele prezente atunci. Dincolo de, sau pe lângă, cele pe care le simt la fel, adnotez:
“Solidaritatea europeană”: media occidentală crease de mult un clișeu despre viața “dincolo de cortina de fier”, un văl călduț în care europeanu’ de vest sau nord-americanu’ să se simtă bine, progresist, generos, în general să simtă mai apăsat ce nu simte de obicei. Francezii, erau atunci încântați să interpreteze ce se petrecea în România ca pe un ecou al propriilor imagini despre ei înșiși: luptători pt. libertate, egalitate, fraternitate. Pentru câteva zile chiar asta făceam atunci, noi românii, la fel de romantic ca francezii cândva. Chiar și numai pt. zilele alea românii sunt, independent, europeni.
“Sentimentul libertății”: am văzut deunăzi, un clip cu un vultur care’și face vânt de undeva de sus, agață o capră de munte și’o târăște până cade’ntr’o prăpastie, apoi își ia prânzu’ frăgezit așa, întinzându’i mațele. Cam asta mi se pare mie că i s’a petrecut României: o neatenție de capră care’a transformat’o'n prânzu’ unei dihănii zburlite cu stomacu’ gol, egoismului și ignoranței dintr’un creier cât un muc. De atunci, pt. mine, vulturu’ nu mai e simbolu’ libertății, ci agresivității.
Vulturu’ nu simte libertate: n’are cu ce. Vulturu’ nu e liber: face cât poate el ști. Iar noi rămânem niște capre idioate dacă interpretăm ignoranța agresivă și egoistă ca libertate.
Dacă o să am ocazia să fiu martor real la o astfel de scenă, vulturu’ ăla și’a gasit nașu’: am să’i sfărâm capu’ fără să clipesc. Vulturu’ a devenit, de atunci, pt. mine, o specie de care e necesar să mă lipsesc. Cu toată influența școlii, care m’a învățat că ecologia/natura e un lucru care trebuie respectat și înțeles, gândesc acu’, după clipu’ cu pricina, că sunt și eu un lucru natural, un om, și că respectu’ trebuie acordat condiționat, numai după ce filtrez prin propriile mele valori (născute contextual, ecologic, de asemenea, adică într’un efort de înțelegere): faptu’ că omu’ a supraviețuit, până acum, evoluției, se datorează deciziilor luate de om pe parcurs ( la fel și faptu’ c’are să dispară curând pe baza confuziei între libertate și ignoranța agresivă).
Reacția din 1989 a fost o decizie de tipul ăsta. Rămâne relevantă.
Cândva, cui mă întreba idiot: “Crezi în Dumnezeu?” răspundeam “Cred în Natură”. De la chestia cu vulturu’ mi’am schimbat răspunsu’, “Nu cred în Dumnezeu, Nu cred în Natură, eu, un om, sunt natura(l), și aleg să cred în Om” (o anume sub-specie a omului de azi: cea care încearcă să înțeleagă pe baza a ce a aflat omenirea și alege cu fapte pe măsura înțelegerii).
“Sentimentul egalității”: ironia’i că societatea aia fusese construită din principiu pt. sentimentu’ ăsta, iar sub-specia aia de oameni a simțit egalitatea teatral și numai după sfârșitu’ ei și doar pt. câteva zile. Fiecare din ei era responsabil pt. degradarea de până atunci a propriei demnități. A meritat, totuși, chiar și numai pt. câteva zile, și chiar dacă sentimentu’ autentic se duce odată cu generația și chiar dacă degradarea demnității a continuă și azi.
“Sentimentul insularităţii. Ştiai că nu mai vrei comunism, era clar.” Nu era clar deloc, ce era clar e că nu voiam dictatură. Mi’aduc aminte că prin 1990 ne’am întrebat, noi, românii, intens ce voiam de fapt, “Jos dictatura” sau “Jos comunismu’”? Mie’mi era clar că voiam “Jos dictatura” da’ am acceptat “Jos comunismu’” gândind că nu’i cazu’ să mă proptesc în cuvinte, un comunism democratic, socialism sau ce’o fi, al anilor 1990 nu avea cum semăna cu comunismu’ inactual (im)practicat până atunci.
Eu credeam, pe atunci, că valorile umaniste ale comunismului sunt universal recunoscute și practicate în lume (pt. că’s de bun simț și la mintea cocoșului); credeam, pe atunci, că sunt doar diferențe locale și că lumea externă României e un pic mai onestă cu propriile greșeli, refuzam să cred o boabă din propaganda internă și am refuzat să citesc Marx, Engels, Lenin sau producțiile politice locale; aflu, 12 ani mai târziu, că valorile alea nu sunt, de fapt și în fapt, recunoscute universal, aflu că propaganda capitalistă e la fel de omniprezentă, doar învăluită’n staniol și tehnici moderne de sociologie și psihologie, iar Dumnezeu încă face parte din explicații.
Nu mă ating nici acum de marxiști, cred cu toată convingerea că n’am nevoie de predecesori în materia asta: e suficient să fii atent, să’ncerci să’nțelegi, și ai, azi, suficientă informație actuală cât să’ți faci o opinie naturală și umanistă. Mai bine să redescopăr lucruri descoperite de alții decât să repet neatențiile lor.
Ce știu sigur acum e că un animal ignorant și agresiv din specia umană n’o să se lase convins de teorii (fie ele și verificabile fizic) să renunțe la manipulări de mase, trafic de influență și comercializarea de sclavi. Numai timpu’, cunoașterea și faptele împreună pot fi efective ca antidot la sub-specia asta. Care ignoranță agresivă se oprește din alt motiv decât o spaimă adevărată?
Pe de altă parte, prin ‘89, gândeam că mai au o scuză, caprele, să’ndure ce’au îndurat, obiectivu’ părea a fi independența economică și datorii externe zero; obiectiv (probabil doar în aparență) atins. Mă’ntreb care’i scuza caprelor de azi? Pt. ce obiectiv îndură ce îndură azi?
