Eliade şi păpădiile

May 17th, 2009 by Romeo Anghelache

Mie Eliade mi s’a parut genial şi ca literator (au fost paragrafe sau poveşti care mi’au explodat secunda), cum tot aşa mi s’au părut şi Hesse şi Ende şi Huxley (din primii trei am citit inainte de ‘87, pe Huxley însă, l’am citit până’n 2007, cum i’am descoperit romanele pe rând, cu ţârâita, pe ici pe colo prin lume)…numesc geniali pe cei care mi’au revelat un sens, o coerenţă posibilă a lumii. p’aia cu adolescentu’ miop am omis’o, la fel ca şi ziaristica…am ajuns la Eliade prin Huxley.

Eliade e, din perspectiva mea, unu’ din oamenii întregi, rămâne un reper cultural major, spre deosebire de comentatorii lui de shopping, care se disting de contemporanii lor prin doar faptu’ ca au o etichetă de preţ pe firimitura pe care abia d’au puit’o’n chinuri, imitând ritualuri.

Cei care nu i’au urmarit (răsfoit) referinţele bibliografice din Yoga: Essai sur les origines de la mystique Indienne au puţine şanse să’nţeleagă pe unde’i Eliade în cultura mondială, şi cât de natural şade literatura lui lângă istorii. Sigur c’ar lua cam vreun an din timpu’ cuiva, da’ ce nu poţi face pe timp de criză?

oricum, mi se pare o făcătură metoda prin care specialiştii în vag îşi inventează o “ştiinţă” a lor, inventariază obiecte care nu’s de inventariat, măsoară lucruri care nu’s de măsurat, imită ritualu’ ştiinţei doar-doar ş’or crea o legitimitate dincolo de statura lor culturală de tarabagii…

lecţia pe care’am primit’o de la Eliade e că poţi face din fiecare pas pe trotuar un lucru sacru…şi că religiozitatea poate fi interpretată coerent ca o dovadă a nobilităţii funciare a spiritului social uman… da’ evident că lecţia asta n’are cum fi înţeleasă de contemporanii care funcţionează pe bază de incentives, leverage, publicitate şi copyright;

doar lecţiile astea şi viaţa mea e (presupun că a oricui ar fi) îmbogăţită permanent cu un sens adânc…

condiţia e să nu fi aflat despre Yoga din Caţavencu…

May 18th, 2009 at 8:23 pm
Alex:
“Eu voiam să spun altceva – mi se pare că la Eliade ideile despre religie sînt uneori mult prea aparente în texte, ba chiar că unele texte sînt doar o ilustrare a unor idei.”

exact asta mă dă pe mine pe spate la scriitorii în a căror scriere transpare o coerenţă profundă, verosimilă, inteligibilă, sensibilă, în fine umană. la ceilalţi, al căror conţinut nu se adună/descoperă în scrierile lor, nu fac decât să descopăr că’s mărunţi industriaşi ai zgomotului de fond: mai multe de’nvăţat de la o pisică, sau de la o găină.

geniu’ în literatură l’am găsit acolo unde inefabilu’ e întrezărit…şi cum poţi face asta fără o inspiraţie forte…şi cum poate exista inspiraţie forte la cei înecaţi în stilism…stilismu’ fiind doar o măsură a propriei veneraţii.

“unele texte sînt doar o ilustrare a unor idei.” orice alt fel de text nu’şi merită numele. adică da, singura alternativă cacofonică e textu’ reclamă.

“Pe de altă parte, am convingerea nestrămutată că literatura NU se poate face doar în pauzele de lucru de la studii de istoria religiilor sau alte studii, ca recreaţie.”
Asta m’ajută să spun pe scurt ce’am de zis: diviziunea muncii e ca să dividă între tipurile de muncă (gândire disciplinată şi verificabilă, scos cartofi etc.), nu între cei care practică reveria şi cei care muncesc.

Ai aici unu’ care nu crede în “meseria” de scriitor aşa cum nu crede în “meseria” de revoluţionar de profesie sau în “meseria” de gânditor de profesie. Un scriitor adevărat, după mine, e ăla care’a întrezărit inefabilu’ în timp ce’şi vedea de’o treabă adevărată, şi nu se mai poate abţine, şi scrie. Adică cred în exact contrariu’ a ce spui: un scriitor adevărat nu e scriitor decât în pauze de la altceva.

Un om întreg munceşte şi reverează, cine dracu’ a inventat instituţia reveritorului de profesie? Când văd reveria gratuită şi autosuficientă a cuiva, mă’ntreb automat: cine şi de ce’i dă lu’ ăsta/asta apă caldă?

Comments are closed.