dulce răzbunare

April 6th, 2009 by Romeo Anghelache

aaah, dulce’i răzbunarea 🙂

tocmai am descoperit filmu’ lu’ Adam Curtis: The trap (2007), partea 1/3: F**k You Buddy, partea 2/3:The Lonely Robot, partea 3/3:We Will Force You To Be Free.

A.C. arată care’i mecanismu’ istoric prin care libertatea a devenit un fetiş, şi, prin asta, contrariu’ ei înseşi. Aproape că citează de pe blogu’ ăsta, da’ lucrarea lui e mult mai coerentă în timp ce blogu’ ăsta n’are nici pretenţia c’ar fi (e scris la mânie şi, evident, mai târziu).

Pe scurt, în cuvintele mele, liberalismu’i o catastrofă pt. umanitate pt. că se bazează pe teoria jocurilor care, la rându’ ei, se bazează pe ipoteza că partenerii de joc sunt psihopaţi (adică nu au decât proprietatea de a calcula propriu’ câştig şi acţiunile lor nu fac decât să optimizeze câştigu’, adică sunt “raţionale”). Prin urmare, în încercarea de a obiectiva liberalismu’ aplicând modelu’ ăsta la societate, definiţia omului normal e împinsă spre psihopatie şi folosită drept standard de eficienţă, binele tău fiind câştigu’ optim antagonic celorlalţi, omu’ normal e o trunchiere mecanică, nu fumează, e sănătos, trăieşte mult şi, deşi e golit pe dinăuntru, ia pastile, are ochii aproape albaştri şi păru’i o să fie blond imediat ce’om găsi gena, e omu’ numerificat.

Omu’ natural, pasiv la modelele ce vin peste el dinspre cei aparent calificaţi, o ia de bună, nu pen’ că’i prost ci pen’că treaba lui a fost alta peste zi, fiecare zi. Mai aproape de 1984 nici c’am crezut c’o s’ajungem vreodată.

Cândva am protestat (acu’ f’o două luni, când am citit cartea), în faţa lu’ sor’mea, care n’a crescut în comunism, ci dimpotrivă, că 1984 nu’i posibil, l’am expediat pe autor ca psihopat şi gata; adică nici o lume reală, cu oameni aşa cum i’am întâlnit io, nu poate atinge nivelu’ ăla, nici asta în care trăim azi; d’aia şi crapă, că se opinteşte într’acolo. Mă bucur că rezultatu’ la toate frământările de azi, ale celor care se frământă, ar’să fie rerecunoaşterea existenţei omului, dacă mai rămâne cin’s’o facă. Hai s’o numim, rerecunoaşterea asta, umanism, iar.

Pe de altă parte, îmi vine să râd când îmi aduc aminte d’o vorbă auzită p’undeva la ţară: nu e doar prost, e şi harnic pe deasupra; dac’a scăpat prostu’ să se uite la o formulă nu’l lăsa să iasă din camera aia până nu te convingi că’i înţelege ipotezele, c’altfel, dac’ajunge politician sau economist şi ajunge în state, are să ne mai ţină dracu’ prizonieri câteva decade.

Din păcate, în părţile 1 şi 2, pe care am apucat să le văz pân’acu’, A.C. n’a făcut nici o referinţă la principiu’ limitării averii personale la necesaru’ unei vieţi de om 🙂 .

Totuşi, io cred că principiu’ ăsta e singuru’ care recunoaşte drepturi umaniste egale şi psihopaţilor şi sociopaţilor, spre deosebire de comunism: să ne imaginăm un grup de oameni reali, majoritatea se ocupă de ceva sau freacă menta, măcar unu’ însă o să vrea să se distingă în mod special, o să sublinieze diferenţa până le intră tuturor celorlalţi în cap cât şi cum e el de diferit, şi prin asta că merită să fie rege, conducător, politician, popă, faţă pe sticlă, mă rog, băgător pe sine în seamă, în spatele unei pârghii, cu spatele acoperit de metal şi, în general, scutit de treabă; adică’i natural ca printre cei ce se iţesc în public să găsim o proporţie mai mare de stricaţi la cap decât printre cei “anonimi”; şi cum nici o psihiatrie nu’i poate detecta fără ambiguitate, singuru’ mod de a proteja interesu’ public e limitarea averii personale a fiecăruia, adică dacă’i sociopat, măcar e cu măsură şi viaţa lui are să aibă efecte comparabile cu ale celorlalţi, cei ocupaţi peste zi, fiecare zi.

Alternativa? Să continuăm să trăim într’o lume proiectată de cei mai scrântiţi în cap dintre noi (după cum se înţelege clar d’aci).

P.S. Filmele astea tratează cu nobilitate pe cei care aplică libertatea algoritmică peste noi, adică toţi par acolo bine intenţionaţi şi cu poftă de servit ce’i mai bun la cei mai mulţi. Rămâne, totuşi, o reformulare deloc nobilă a filmelor de mai sus: e posibil vreun sistem care nu îngroapă libertatea unora în sub libertatea altora? Eu zic că da, ş’anume ăla’n care libertatea fiecărui om are o limită globală, aceeaşi pt. fiecare; o limită (avere limitată) măsurată’n resurse, or fi gândurile noastre infinite, da’ cantitatea asociată de resurse pe care le filtrăm individual e finită ca viaţa. Între limita asta şi teoria jocurilor e o diferenţă esenţială, în favoarea limitei, câtă vreme sunt resurse suficiente pt. a acoperi limitele tuturor oamenilor în orice moment. Altfel spus, să fie finit cârnatu’ tău, sau infinit?

Comments are closed.