beţie cu apă rece

April 5th, 2009 by Romeo Anghelache

Cineva spunea că “statul a ales să se implice nepermis de mult în economie.” Şi i’a fost uşor să spună asta pt. că nu’i clar deloc ce definiţie foloseşte pt. “Statu'” şi pt. “nepermis de mult”.

A mai rămas un grup pe lume, care, refuzând să vadă efectele “pieţei-libere” şi a capitalismului fără limite, afirmă că d’aia’s crizele astea, din cauza Statului, nu din cauza celor lacomi până la psihopatie.

E ca’n gluma aia în care Gică’i zice lu’ Bulă:
– Bulă, am auzit c’ai luat bătaie’n gară la Lehliu…
– Fugi d’aci Gică, nu’i adevărat, ce, aia’i gară?

Similar cu atitudinea US, care, săptămâna trecută, au cerut ca standardele de contabilitate să fie modificate în aşa fel încât “proprietăţile toxice” ale băncilor să nu mai pară atât de toxice, drept care şi EU, ca o bună umbră ce e, a cerut acelaşi lucru de la organismu’ ale cărui standarde de contabilitate le urmează.

Faptu’ că Statu’i folosit să spele rufele celor mai lacomi capitalişti e vina Statului, nu a capitaliştilor, ba, mai mult, ce bine’ar fi ca Statu’ să nu fie deloc, da’ s’apară exact când bancherii’s gata să dea colţu’. Măsura în care un Stat spală astfel de rufe, e măsura corupţiei Statului de către întocmai cei mai feroce activişti ai economiei-de-piaţă “libere”.

Am scris în mai multe posturi de ce capitalismu’ fără limite duce totu’ de râpă, n’o mai iau de la capăt.

Educaţia, sănătatea şi legile, administraţia proprietăţii publice sunt activităţi care n’au legătură cu profitu’. Cercetarea poate să aibă, pe termen lung, da’ cine să vadă departe într’o economie capitalistă, în care educaţia e neprofitabilă? Cine e dator să recunoască asta şi totuşi să protejeze activităţile astea? Statu’, în calitate de contract al celor ce formează societatea.
Astfel definit, cum poate statu’ proteja ceea ce recunoaştem cu toţii, adică nevoia de educaţie, sănătate, lege, cercetare? Prin prelevarea din economie, şi cum prelevarea asta e antagonică intereselor celor cu interese pur private, de profit, conflictu’i declarat şi permanent. Atâta doar că mi se pare evident că interesu’ societăţii nu e pe acelaşi plan cu cel al unei persoane: de ce e evident? Să presupunem că uităm de interesu’ societăţii, atunci rămân doar interesele private, adică război civil, soft sau hard, după cum ne lasă pământu’. Nici un om nu mai are nici o garanţie, nici măcar cei bogaţi, pt. că oricând are să fie un altu’ hămesit să’i ia resursele. Asta e valabilă peste ecuaţiile lui Stiglitz. E echivalentă cu “spală’ţi numai dinţii pe care vrei să’i păstrezi”.

Tot acel cineva susţine că soluţia e banu’ din metal preţios, ca’nainte de 1933. Numai că epoca banului ăla s’a sfârşit cu Marea depresie din 1929, ceea ce arată că banu’, din metal preţios sau nu, nu promite să ne scoată din rahat. Nu cunosc decât o singură definiţie obiectivă a unei monede de schimb, e cea despre care am scris aici, adică un schimb între două entităţi economice nu poate avea loc, fără să fie furt sau exploatare, decât dacă eforturile de producţie sunt egale, iar eforturile lor de producţie se pot calcula deductiv, de la averea lor totală; adică moneda corectă e procentu’ din averea totală pe care o reprezintă marfa la momentu’ schimbului.
Schimbu’ liber, nefalsificat, înseamnă că eu consimt să schimb cu tine efortu’ relativ la averea mea, cu tine, care consimţi să schimbi cu mine efortu’ relativ la averea ta. Dacă eforturile astea nu’s egale, ce dracu’ consimte oricare dintre noi? Cel puţin unu’ consimte să ia sau să dea ţeapă.

Câtă vreme preţu’i pe bază de ce crezi, oricine poate abuza de asta şi o face: adică oricine poate modifica preţu’n două moduri, 1. oferind un produs cu alte calităţi 2. oferind un discurs cum că produsu’ are alte calităţi, chiar dacă le are sau nu. Adică preţu’ poate depinde de gargară. Şi toţi cei care discută economia fără stabilească o cale de a curăţa preţu’ de falsificarea asta sunt complet irelevanţi.

Tot acel cineva sugerează că soluţia e ca statele să se retragă imediat şi necondiţionat din economie. Asta duce imediat şi necondiţionat la state mai mici şi cu mult mai primitive, adică la triburi. Pentru că, odată ce statu’ modern nu mai e acolo să se ocupe de activităţile “neprofitabile”, activităţile neprofitabile ar dispărea, şi în loc, ar apărea cântători de curte la şefii de trib (educaţia), vraciu’ şefului de trib (sănătatea), etc. Nu’mi imaginez ceva mai copilăresc….

“Din nefericire, modelul keynesian a dus la ruperea statului de cetățenii săi și transformarea sa într-o entitate în sine.” Fals. Intervenţia statului în economie nu e doar necesară, cum spuneam p’aci, da’i singura modalitate autentică de reprezentare a intereselor “neprofitabile” ale cetăţenilor. Ce e de amendat permanent este modu’n care un Stat îşi face treaba, nu faptu’ că’şi face treaba. În timp ce economia se mişcă încet spre statutu’ de ştiinţă şi statu’ trece, în modernitate, la reprezentarea tuturor cetăţenilor şi nu doar a celor mai bogaţi.

Cică “…Monedele emise în acest fel ar fi foarte greu de manipulat politic, ar obliga statul să se retragă din economie și să participe la jocul economic ca un partener egal.”

Statu’ n’are cum fi partener egal cu fitecine avid de avere pt. că rolu’ lui e să ne reprezinte pe toţi. Şi nu toţi suntem avizi de avere, da’ toţi vrem să trăim o viaţă cu cât mai puţină bătaie de cap.
Şi economia nu’i un joc, economia ca instrument pt. profit e un joc, al celor care au uitat de ce s’au născut şi de ce merită să trăieşti, adică al sociopaţilor.

În lupta asta surdă şi permanentă a bogătanilor sociopaţi de a falsifica în interesu’ lor personal sau de a diminua rolu’ Statului ca reprezentat al interesului public ca antagonist interesului lor personal, ceva fundamental trebuie schimbat, şi anume, averea totală individuală trebuie limitată la necesaru’ unei vieţi de om, altfel publicu’ o să plătească iar, periodic, falimentele lăcomiei libere.

Discursu’ fundamentaliştilor lăcomiei libere are următoarea structură: dacă nu ne lăsaţi pe noi, bau-bau, uite ce face socialismu’, dictatură, Orwell şi alea, adică aduc un cadavru şi dau în el şi’şi zic uite, e mort. Socialismu’ cu dictatură s’a dus dracu’ de mult da’ ei continuă să dea faliment pe propria lor limbă. Un set de reguli umaniste ar putea schimba ceva fundamental aici.

Comments are closed.