despre adevar, cu Frankfurt

March 2nd, 2009 by Romeo Anghelache

wandering elf recapitualează o carte interesantă: On Truth de H. Frankfurt

aici îs comentariile mele, să fie’acolo’n casă:

februarie 28, 2009 la 11:00 am

fortezi faptele pt. ca n’au un sens natural, au un sens numai de la noi, oamenii, la natura. incidental, asta si conteaza pt. noi si bine’ar fi sa fim preocupati intr’un mod mai popular, cum pari a sugera.

drept ca pe baza “adevarului” asta poti face o casa, da’ tre’sa te asiguri c’ai nevoie de casa (daca si ce fel de).

observatia lu’ doru e ca nimeni n’o sa’l poata convinge sa iasa la razboi in numele adevarului.

treptele adevarului:
1.al cuiva (budism corporatist sau postmodernism, “go with the flow” as long as I make the flow)
2.al fizicii (adevarat inseamna a fi, a fi e descris cu portabilitate si verificabilitate)
3.al nimanui (in context natural, “adevarat” n’are sens)

februarie 28, 2009 la 1:05 pm

Ok, oscilam deci intre adevaru’ 1 si 2, for all practical purposes.
Adaug atunci ca adevaru’ 1 e de natura religioasa, depinde de dieta, vreme etc. si adevaru’ 2 e adevaru’ comunitar (al comunitatii de bun simt, careia’i pasă), adevăru’ practic.

“Acesta fiind cazul, how can we fail to care about truth?”

e suficient sa’i faci omului “de bun-simt” rost de resurse suficiente pe o perioadă de câţiva ani ca să se poata relaxa si chiar se relaxează, de ce i’ar mai pasa de adevăr? (în cazu’ ăsta de cel al originii resurselor).
voi să zic că’i foarte uşor să nu’ţi pese, adică de fapt, în astfel de condiţii, de ce ţi’ar păsa? ajungi să’ţi pese după ce calci în criză, când dai faţă cu fizica.

ca oamenii să gândească preemptiv la adevăru’ 2, e nevoie de educaţie, nu văd altă cale; pân’atunci nenumărate exemple îmi confirmă continuu că păsatu’ntr’ale adevărului începe cu o criză (personală, socială, un impact, o surpriză adâncă).

sigur, educaţia poate fi de natură urbană (şcoală cu plan de’a dreptu’) sau şcoala procesului de a produce tu însuţi resursele pe care le consumi.

februarie 28, 2009 la 1:16 pm

“de fapt nu stii daca au sau nu au un sens natural.”

calificam drept natural (macar) doua tipuri de lucruri:
1.cele enumerate, de care pur si simplu de lovim, le gasim
2.cele stranse’ntr’un manunchi de vreo teorie pe care o inventam

cele de la 1 n’au sens, n’au nici o pretentie la sens, le’mprumutam noi unu’
cele de la 2 au, iar sensu’ lor e al teoriei pe care’o facem despre ele

insa odata ce mutam lanterna cu teoria, alte lucruri capata sens, si alte lucruri raman doar enumerabile in intunericu’ di’mprejur

daca toate lucrurile is de tipu 1 si 2, atunci chiar stim ca n’au sens altu’ decat cel pe care li’l dam;

mai ramane tipu’ 3 pe care nu’l ştiu încă…

februarie 28, 2009 la 1:44 pm

“oamenii au nevoie de adevar pentru a distinge intre ei.”

aş zice dimpotrivă, că oamenii au nevoie de adevăr pt. a înţelege ce au în comun, sau mai degrabă, ce trebuie să aibă în comun, daţi fiind şi unii şi alţii; de unde şi natura comunitară, verificabilă, fizică, a adevărului de care vorbim. oamenii disting între ei de devreme: observ uşor că dacă vecinu’ mâncă io nu mă’ngraş.

“Totodata, oamenii cunosc numai in virtutea relatiilor intre ei si lumea exterioara. Fara adevar, nu putem cunoaste aceste relatii, asadar nu ne putem cunoaste propria identitate.” Întocmai, da’ mobilu’ cunoaşterii propriei identităţi nu e necesar, ba aş zice că’i propagandistic (în favoarea unei teorii în care individu’ e ceva spre care tindem, în loc ca, viceversa, individu’i ceva de la care plecăm).

“individualitatea inseamna suma a ceea ce este comun si ce e diferit.”

asta pt. cei înţelepţi;

pt. ceilalţi individualitatea e cea care e separată sau separabilă de restu’, de context, ceea ce ai mai degrabă diferit decât în comun, şi văd înţelesu’ ăsta la lucru în fiecare zi în practica vestică: numa’ din perspectiva asta “oamenii au nevoie de adevar pentru a distinge intre ei.”, sau, mai rău, că motivu’ aflării adevărului “e că, fără el nu ne-am cunoaşte propria identitate”. şi dacă ne’am cunoaşte propria identitate ce’am face cu ea?

“homeobox genes sunt pastrate la nivel filogenetic”
wordnet zice:” homeobox genes: one of various similar homeotic genes that are involved in bodily segmentation during embryonic development”
wikipedia zice, la phylogenetic: “…Internal nodes are generally called hypothetical taxonomic units (HTUs) as they cannot be directly observed.”

numa’ să nu fie o situaţie ca’n geometrie, sau ca’n aritmetică (de fapt ce’o face, pe teoriuţa asta cu homeobox, să fie diferită de aritmetică în sensu’ incompletitudinii?).
am 3 observaţii de făcut la asta:
1.adevăru’ practic e util, da’ nu ne scuteşte de excepţii
2.HTU nu pot fi verificate “direct” deci poate exista o teorie care să facă din ele excepţii la teoria citată
3.nu’s familiar cu domeniu’ ăsta, da’ m’aş îngriji ca vocabularu’ presupus să nu implice din ţavă rezultatele.

“Are acest adevar un sens dincolo de noi sau nu? Pe mine “ma sperie” posibilitatea de a avea un sens dincolo de noi.”

dacă ceva are sens pt. noi, e aproape o garanţie că n’are sens dincolo de noi (relativ la alte entităţi); tocmai pt. că sensu’ i’o chestie comunitară (realtiv la…), şi noi, oamenii, avem o istorie atât de puţin probabilă. eu mă mulţumesc să le numesc regularităţi, în loc de sens, până la proba contrarie, e un fel de pozitivism aici, da’i mai mult o grijă împotriva sensurilor contrafăcute, nu un agnosticism supărat.

de ce te’ar speria să aib’un sens dincolo de noi, te’ar îngrozi gându’ că potenţialii dumnezei îs la fel de proşti ca noi?

p’ăştia cu genoamele şi compbio am să’i cred când o să’mi creasc’o fleică fără s’o taie dintr’un animal; în genere, mi se pare că ştiinţa azi depinde prea oportunist de finanţare, lucru care mă face să fiu sceptic la orice afirmaţie până pun mâna şi eu; că ştiu că (din publicaţiile în fizică) la o privire mai adâncă, găurile în argumentaţie ies la iveală: de ex. similarităţile sunt probabiliste, nu’s deterministe, aşa că nu’ş cum să interpretez că aceleaşi chestii au fost găsite în toate…

“Chiar, ce au nevoie oamenii de azi de propria identitate? Nu sunt deloc ironic, ci ingrijorat un pic.”
Îngrijorat de ce? Mie mi se pare că oamenii insistă prea mult pe propria identitate şi cu mult înainte să afle ce’i cu aia. D’acolo vine şi “al meu”, şi “pt. mine” ca fiind diferit, dacă nu opus, faţă de “pt. tine”. Or, ce’i pasă grâului pt. cine creşte, ce’i pasă pietrei cine’o calcă?

februarie 28, 2009 la 5:42 pm

“sunt zei, pana la urma, deci supusi unor legi.” adică’s la fel de proşti sau isteşi ca noi, au şi ei legile lor, de unde rezultă că şi ei se’ntreabă dacă legile lor au sens mai departe…

let’s cut the chase şi să’ntrebăm pe bune: până unde? ş’acolo zic că se’nchide dilema cu un random: global e de frecţie chiar dacă local are vreun sens.

adică dacă ceva are vreun sens, are sens faţă de ceva, care are sens faţă de altceva, şi dacă astea’s mărturii ale localismului, atunci, pe bază de occam, din lene, global toate sensurile laolaltă ar trebui să dea lipsă de sens, altfel un sens ar fi preferat altuia, un local ar fi şef, şi ce fel de global mai e şi ăla.

februarie 28, 2009 la 7:34 pm

“Totusi nu vad de ce ceva care are sens local neaparat nu poate fi extins.” nici eu, cred că poate fi extins, da’ undeva către global trebe să se’ncurce’n alt sens din alt local, că la final/global nu văd de ce’ar da sens mai degrabă decât lipsă de sens.

da’ mai e ceva, una e să extinzi un sens local să vezi dacă ţine la un local mai extins, ş’alta e să dai peste vreun sens extra-local în localitatea noastră. a doua variantă mi se pare mai puţin probabilă pt. că sigur pune probleme de vocabular: puţine şanse să recunoaştem sensu’ unei fraze dintr’o gramatică extralocală, “sens” însuşi fiind definit doar în gramatica noastră.

martie 2, 2009 la 1:40 pm

chiar aşa că prea ne’am dus, din cauză că ne’am uitat ce şade sub numele de adevăr, da’ trebuia să facem dreptate şi părţii relativiste.

“In consecinta, o civilizatie va intra in declin odata ce acesti bullshiters si “relativisti” vor deveni majoritari.”

aşa’i, şi nu neapărat majoritari, e suficient să controleze media: de unde rezultă că internetu’i o cauză a crizei de azi 🙂

aici joacă un rol şi densitatea de oameni pe msq: dacă am ajuns la nu’ş ce productivitate, atunci celor de la oraş nu le mai rămâne decât jurnalismu’ şi PRu’, că ştiinţele’s “grele”; voila valu’ de bullshitters, numa’ internetu’i poate filtra prin faptu’ că’ţi lasă ţie opţiunea pe cine asculţi sau cu cine vorbeşti.

bon.

“Pe scurt, cunoasterea adevarului este mai economica din punct de vedere al consumului nervos si este in acord cu o anumita stare de bine a individului. Este, prin urmare, normal ca oamenii sa caute si sa fie atasati de adevar.”

nu e clar că’i mai economică: dacă trăieşti ca un bou pe spezele altora un deceniu-două şi chiar de suferi f’o 3 ani sau crăpi tot te’ai scos, asta gândeşte bizonu’ manelist global. argumentu’i la fel de slab ca: “dacă mânci smântână’n fiecare zi, te’ngraşi”, aşa’i, da’ mânci că’i bună şi nu te poţi opri până te scârbeşti. prin urmare, nu’i normal ca oamenii să caute şi sa fie ataşaţi de adevăr, ar fi bine, ar fi util, da’ nu’i normal. dac’ar fi normal ar fi pline şcolile de oameni pasionaţi, am vedea exemple la tot pasu’, or, văd că dimpotrivă…

da’ ce’i de făcut? adevăru’ ca deprindere: educaţia trebuie să’l transforme în reflex, ca la armată, silit, până te obişnuieşti (oricum e uman să faci excepţii) da’ obiceiu’ contează.
or, azi, libertatea pe care’o promovează propaganda capitalistă merge exact împotriva adevărului ca deprindere: minţi odată, de două ori, te umfli până te spargi. libertatea nu e un gâdilit etern, nu există’n afara fizicii, a adevărului practic, adică social, adică ecologic, adică contextual, etc.

martie 3, 2009 la 6:54 am

ok 🙂

de acord că adevăru’ (practic) te face să te simţi împlinit pen’că stresu’ nepotrivirii cu fizica dispare, costu’ nervos e zero;

“esti mai linistit cand stii adevarul decat cand esti in dubiu: asta minte sau spune adevarul?”

da’ stresu’ ăsta, al dubiului, poate fi şi amânat (d’aia’i adevăr budist-corporatist, tipu’ de adevăr în care te’nveleşti până dă reacţiunea peste tine), fără cine ştie ce cost nervos (uite la alde Gates, un exemplu comun) sau împlinirea poate fi confundată (religie), sau ambele (caz la care s’aplică exemplu’ de nesimţire economică pe care l’am dat mai sus cu trai’ pe spezele altora)

mai mult, cred că şi Frankfurt şi Spinoza suferă de iluzia de catedră occidentală a existenţei sinelui, adică ei cred că socotela se face individual; după ei, stresu’i individual, costu’ se simte individual, or, mi se pare mie, de multe ori costu’ “meu” nervos se poate achita cu costu’ altora, nervos, altfel n’ar mai fi bulshittingu’ aşa de popular. nu e un mare split între costu’ nervos al minciunii pe care’l poţi împărţi peste vecini, achita cu ei, social, şi costu’ economic, pe care’l poţi împărţi peste vecini, capitalist.

bullshitu’ e exact asta, împărţirea costurilor minciunii peste cei neatenţi. de exemplu, un libertarian american, care promovează individualismu’, de ce’şi bate capu’ să convingă pe alţii că are dreptate? ca să’şi micşoreze costu’ nervos al diferenţei faţă de fizică, cu cât mai mulţi îl cred, cu atât mai aproape de adevăr este, cu atât mai puţin costă nervos iluzia lui.

“educatia silita…ceva ma face sa ma gandesc de doua ori – e loc de abuzuri si nu vad cum e asigurata calitatea.”

neapărat, trebe privit critic tocmai pt. că’i loc de abuzuri înainte de trecut la practică, cât despre calitate, propun asta: testu’ că eşti educat e să fii în stare să’ţi produci resursele pe care le consumi pt. un timp determinat, ai la dispoziţie ce are civilizaţia din care faci parte în mod comun la dispoziţie plus o bibliotecă.

Comments are closed.