condamnaţi la a fi noi înşine

January 12th, 2009 by Romeo Anghelache

gim grecu propune De l’evasion, de Levinas.

12/01/2009 at 06:15

chestia cu Levinas “condamnati la a fi noi insine” pai care noi insine, cand ne’am nascut, cand am terminat liceu’, cand am primit sau dat primu’ bacsis? cand am tacut de frici inchipuite, cand ne’am inchipuit ca o sa lucram din plin la bunatatea lumii? care noi insine?

imi pute a provocare falsa.

12/01/2009 at 12:00

“noi insine inseamna toate cate ni se intampla”: ba pardon, ca dupa ce ti se intampla una mai intampli si tu, adica esti altu’, prin reactie, daca nu prin crestere.

“Tu esti tot ce ti s/a intamplat pana acum”: daca asta’s eu (si is de’acord ca asta’s eu si tu si ala) atunci e stupid (fara inteles) sa zica cineva ca “s’tem condamnati la noi insine”; sau daca nu’i stupid, e pt. profit: numesti o tinta mobila (noi insine), si’ti faci slujba din redefinirea continua a condamnarii; s’uite’asa iese filozofu’ european la pensie fara mare aport.

12/01/2009 at 12:11

nu eram curios sa aflu ce’nseamna cautarea sinelui, c’am aflat intre timp n’am stat nici eu degeaba: cautarea sinelui e rampa de lansare intr’o cursa nesfarsita a cuvintelor pe bani; bine macar ca noi vorbim despre asta pe blog la liber, tot am facut un pas inainte. data viitoare cand mai recomanzi o lectura, da’i si URLu’, pen’c’am inteles ca drept e ca orice expresie in media trebuie sa’mi plateasca timpu’ inainte sa’i dau vreo atentie si nu pe dos; asa’i in sec 21 😉 oricum nu promit s’o citesc chiar daca’mi dai URLu, c’am altele dincolo de sine de care trebe sa m’ocup; sinele vine dupa mine cuminte de vreo 23 ani si n’a facut gat inca, asa ca nu gasesc urgent.

12/01/2009 at 12:18

in fine, cum sinele si celalalt se modifica numa’ ce te uiti la ele gasesc ca’i din tzava obositor de discutat asa subiecte vagi, unde mai pui ca presupun o ontologie pe care fizica n’o sustine, s’atunci la ce bun?

12/01/2009 at 12:28

dincolo de astea, comunicarea, de acord, se face prin semne; receptoru’i “condamnat” sa le decida credibile sau nu. fara comunicare ne’am impiedica unii pe altii ca pietrele, iar comunicarea cere memorie, iar memoria cere context, timp; iar contextu presupune sinele si celalalt laolalta, ca oricum individual is exagerari nejustificate

12/01/2009 at 12:32

ma rog, uite’aci o problema: de fapt la ce e buna comunicarea pe bani? (adica “proprietatea intelectuala”); ca aia gratis nu’s la ce e buna, da’i macar naturala. las’ pe Levinas cu ale lui si zi la asta

12/01/2009 at 12:47

am ajuns cu lectura la jumatea intrarii cu Levinas.

asa, pai sinele meu e nimic: cand dadeam sa’l gasesc cum se dizolva;
deci nu undeva în interior; nu un loc, nimic. mai tarziu aflasem c’altii, la est, l’au numit “neti, neti”=”nici asta, nici asta”. si mi’a cazut fisa in timp ce mauitam la oraru’ unei zile comune de cursuri, in prima jumate a lui ‘86.

12/01/2009 at 13:01

“anarhia necesara a unicitatilor” bine zis.

“Înţelege-l pe celălalt, ca să speri să fii înţeles şi să speri să te înţelegi”

as zice asa: sapa dupa tine insuti ca dai de toti (inclusiv de tine), iar daca mai sapi un pic dai de nimic, iti dispare si sapa.

n’ai de ce spera sa fii inteles, e prea mercantil; ailalti n’au incotro asa cum n’ai tu 🙂 in sensu’ asta, s’tem “condamnati” la “a fi”, nu “noi insine”, la “a fi” pur si simplu

12/01/2009 at 13:13

numesc provocare falsa cand unu’, Levinas in cazu asta, propune dezbaterea unui concept indefinit (”noi insine”) care promite o dezbatere fara coada.

e ca minciuna aia in 2 straturi: purtam un fular rosu in gara la Sinaia (si, desi n’am fost niciodata in gara la Sinaia putem sa ne certam la infinit daca fularu’ era rosu sau nu, da’ esti tentat sa crezi tot timpu’ asta ca eu am fost in gara la Sinaia)

13/01/2009 at 01:15

discutia despre “condamnati la noi insine” trebuie sa aiba o coada: s’tem condamnati sau nu; are sau nu sens asa o expresie. io ziceam ca n’are. din perspectiva asta mi’i clar c’ar face bine expedierea expresiei. si da, o’nteleg ca “condamnare a fiecaruia la sine insusi”; numai ca, ca sa discutam despre condamnare, trebe sa convingi ca avem subiect, sinele, separat si individual. si cum sinele (in vocabularu’ meu) nu e, clar ca ai nevoie de alt partener de vorba, care sa fie de acord cu presupunerea ta (a lu’ Levinas?) initiala.

tematica, da, e altceva, merita tocata/continuata c’altfel oricine e silit s’o faca mai tarziu si cu instrumentele tocite.

“orice expresie in media trebuie sa’mi plateasca timpu’ inainte sa’i dau vreo atentie si nu pe dos; asa’i in sec 21 ”
drept, folosesc vocabularu’ zilei, d’aia iese prost: daca’mi faci un semn ma pui sa ignor alta semnificatie, daca eu iti dau atentie, iti “platesc” deja existential si continui sa’ti platesc in viitor fara sa stiu (sinele aparent e timpu’ petrecut), s’atunci de ce’mi mai ceri bani pt. aia?

d’aci si intrebarea cum stam cu comunicarea pe bani, “comunicarea” pe bani:
iaca exemplu: eu scot cartofu’ si tu’mi “comunici”, si io trebuie sa’ti si platesc? ca si scosu’ cartofului trebe comunicat, da Levinas se face ca scoate un cartof imaginar si’mi cere sa i’l platesc; drept ii asta?

“Dezbatere fara coada? Desigur.” ba nu, ce, tu calci in aceeasi groapa de fiecare data?

Nu stiu de simptomatologia lu Nietzche, i’am citit la inceput poeziile si m’au invigorat; dup’aia am inceput vreo doua dintre scrierile lui, am notat ca’i baiat inteligent da’ ca’i nevoie de tinut in frau poezia de dedesubt. Asa ca mi se rupe de simptomatologia lui, n’am nici migrene etc.

Dup’aia Heidegger, p’asta n’am pus degetu’, si n’am facut’o pt. ca _nici_unu_ care mi l’a citat nu mi’a castigat interesu’ ori respectu’. desigur, o intamplare, da’ m’a facut sa ma gandesc ca Heidegger, Nietzsche etc. nu’s citate condensate, is un fel de epigonie asumata cu juma’ de gura.

Io i’am ocolit cu intentie c’am fost subiect devreme presiunii marketingului (”un Heidegger, un Nietzsche…”). Multa din filozofia europeana e marketing pt. creat catedre, si zic asta pt. ca atunci cand am catat in ea, n’am gasit ce catam. N’am capatat dovada ca o oarecare natiune e mai ganditoare ca alta, diferenta vine din folosirea (tehnica) mai devreme a printului. Noroc cu iepurii de la marginea campului, ca houellebecq, ca scapa cate un paragraf pe diagonala; noroc cu filozofia informala.

“Chiar nu mai ai ragaz sa citesti o carte in afara www-ului?” nu’i vorba despre ragaz; e vorba ca Gutenberg, chipurile, a inventat presa sa ne lumineze pe noi, racanii in masa; acu’ webu’ bate presa (inlatura scuza ca hartia costa) s’atunci de ce, de ce sa ma’ntorc la pagini cand cultura se (re)naste sub ochii mei, pe “gratisu’” timpului meu.

ziceam ca sinele (meu) e nimic, da’ eu “exist” in sensu’ ca un timp a fost parcurs de la nimicu’ ala la minele pipaibil. in sensu’ asta, timpu’ petrecut, calea microscopica de la nimic la mine, e unica; “eu” is unic, sinele meu aparent e unic, asa cum zgomotu’ pe o durata limitata de timp, e unic. sinele meu ala de care dau cand il caut, adica nimicu’, nu e unic, e universal, pen’ca n’are proprietati, atribute, e inexprimabil; s’asa probabil ca’i valabil pt. oricare care sapa.

“condamnarea la noi insine” a lu’ Levinas imi apare lipsita de sens: cum sa fii condamnat de nimic? de ce sa numesti istoria condamnare il loc s’o recunosti de creatoare?

13/01/2009 at 01:37

dan, facem d’amandoua (nu neaparat simulatn) ca tot n’avem o idee clara care’i lumea d’afara si aia dinauntru chiar daca notam diferente: mi se intampla da’ mai intamplu’ si “eu”.

13/01/2009 at 01:51

“In afara acestei perspective analitice, exista totusi o ontologie care conteaza – cea care e propriu-zis filosofica si care trateaza despre fiinta, despre cele ce exista.” io zic ca nu: nu exista propriu-zis filosofic, si n’are cum trata despre fiinta fara dovezi, adica argumente portabile de la unu la altu indiferent de istorie.

daca noi (tu si eu, altii aleator) nu putem discuta decat plantand Nietzsche, Levinas, Heidegger pe ici pe colo, atunci discutia e pierdere de vreme: nu’i portabila.

In fapt, n’am reusit sa fiu de acord ca vreo ontologie, oricare, ar fi; macar si pt. faptu ca existenta unei ontologii presupune o alta ontologie dedesubt si tot asa; pana unde? pana nicaieri.

e mai util/uman, sa consideram ontologia un vocabular particular; iar filosofia, in afara de stabilirea unui vocabular al intrebarilor, n’a facut decat sa dea de mancare filosofilor (pe nemeritate, zic io).

13/01/2009 at 12:51

daca zic “a”: e ori Nietzscheean ori Heidegerrian ori etc. “a”‘i expresia mea, timpu’ meu, autentic, asta ar trebui sa’ti fie de ajuns; la fel daca tu zici “b” mie mi’e de ajuns s’o iau in seama si sa ma scarpin in cap.

categorisirea “e Nietzscheean” e pretext pt. catedre: imi bagi un vocabular pe gat, mai pui automat pe tarlaua filosofilor de serviciu, asta e “filosofie” nu filosofie. probabil X n’avea catedra, da’ lungu’i sir de epigoni a avut. asa ca, ce ma intereseaza, e ce’a inteles vecinu’ cand a dat peste/auzit despre semnele lui X.

“o atitudine ca a ta este deja cunoscuta in cultura europeana”, bun, la cine te referi, la Sarkozy, la purtatorii de caini din statia de metrou Karlsplatz, la berlinezii care nu stiu boaba engleza si nici germana de fapt, o fi “cunoscuta” pe hartie, ca d’atat timp de cat scriu epigonii astia nu e nimic sub soare sa le fi scapat.
asta n’o face cultură europeană, dac’ar fi vreo cultura europeana n’ar fi Kaufland si carrefour si masini peste tot. daca putem vorbi de cultura europeana putem s’o facem pt. ca sunt trenuri si orase in care oamenii merg pe jos, care din “filosofii” pomeniti sau nepomeniti sunt responsabili de asta?
d’aia zic, la gunoi cu epigonimea, ca tot se uita la net si cauta in Heidegger sa vaza, n’a zis si de asta? nu fac exercitii de catedra ca m’as minti.

“alegerile tale, dupa care decizi cui sa-ti dai timpul” alegerile mele depind de context: daca io’s convins ca X, si merg intre doua randuri de oameni care fac galerie pt. Y, alegerea mea e musai schimonosita.

“Dar atitudinea ta, prin care deja faci o favoare celui caruia ii acorzi atentia, e, scuza-mi expresia, dubioasa.” nu e o favoare, e un lucru natural, care’mi implica “timpu’ petrecut”, pe mine, adica e un cost deja, care face lipsit de sens sa mai si platesc ca sa’i ascult cuiva expresia.

“Daca am generaliza, productia de cunostinte ar fi axata pe atragerea atentiei, pe seducere. Bun, sunt de acord ca suntem deja cu definitia asta in plin marketing. Dar asta nu e cultura.” Perfect, d’aia zic, daca comunicarea, orice expresie media nu cere bani, atunci e cultura, altfel e marketing.

“Si nu te curteaza, tre s-o cauti tu. Si nu se da asa usor, se castiga mai greu.” ok, pune’o pe web, s’o s’o caut io 🙂
cu toate astea, subtile si adanci, cu cultura europeana si Nietzsche si Heidegger, da’ n’ai zis cum ramane cu “condamnarea la sine”, subiectu’ initial: esti de acord sau nu ca e lipsita de sens? de ce?

13/01/2009 at 13:10

“Oricum, cultura clasica buna e seducatoare. Dar intr-un sens mult mai subtil. Cu temporizare, cu stil, cu adancime. Si nu te curteaza, tre s-o cauti tu. Si nu se da asa usor, se castiga mai greu.”

cu asta nu convingi pe nimeni ca cultura are rost (nu ca n’ar avea, da’ asa cum o prezinti aici, principalu’ rost e sa’si hraneasca preotii).

“seducatoare si ca nu te curteaza” cere explicatii: prin ce’i seducatoare si de ce conteaza ca nu ma curteaza. n’ar fi aiurea sa insist pe langa ceva cu aer inaccesibil si aparent nenatural?

eu as zice ca unii oameni morti, cei care’s de vina de cultura clasica, is la fel de autentici ca unii oameni in viata, d’aia merita interesu’, ca d’astia (autentici) nu’s multi, unde mai pui ca, din cioacele tacute cu ei, unitatea de timp ti se condenseaza: dormi in 2 ore cat altii in 9 😉 calci mai rar in aceeasi groapa.

14/01/2009 at 09:31

“Crezi ca daca am gasi ce e sinele am rezolva chestiunile astea??” Cred ca daca gasim ce NU e sinele, am rezolva chestiunile astea, s’anume:

sinele nu e nici ceva caruia i’esti prizonier (”condamnat”), si nu e nici ceva definibil, nici ceva care are limite; daca te uiti prea adanc dispare, daca te uiti la adancimea normalului simti o densitate mai mare intr’un fascicul de directii, toate nelocalizabile fara sa le strici starea initiala; s’atunci daca sinele e un concept insuficient, atunci nici individul/individualismu’ nu sta in picioare, atunci natural e sa bagi contextu’n seama la fel de mult ca pe “tine” (iluzia ta de sine).

reformulat:

inteleg ca Levinas se/ne abureste cu un “sine” nedefinibil da’i enumera proprietatile (cea de a te avea “condamnat”), prin asta pune o noua etica pe baze nedefinite, adica usor atacabila;

alternativa e ca, daca’s dificultati majore in a defini sinele, atunci e mai plauzibil sa’l gandesti ca o intensitate intr’un context, ceva caruia nu’i poti fi prizonier pt. ca e deschis si’n interactiune prin definitie, nu’i poti trasa limitele, d’aci rezulta natural o aceeasi noua etica, a recunoasterii celuilalt, fara sa fie vazuta ca o cazna ce trebe facuta ci ca un lucru natural, ca “respectu’ de sine” care devine echivalent cu ecologia.

din perspectiva asta (daca nu’i noua sa’mi zici care european a promovat’o/definit’o ca pe mâna lu’ ăla/aia merg) condamnarea la noi insine nu e un lucru natural ci un efect temporar al unei ideologii. iar iesirea catre celalalt si nevoia de lege is cat se poate de ecologice, contextuale si sociale, adica naturale. dupa cum vezi, şi’n cazu’ ăsta, etica scapă de ideologie, da’ are de partea ei logica şi fizică, spre desosebire de propunerea lui Levinas.

din perspectiva asta e suficient să insistăm, în educaţie, că “sinele”, “al meu”, “proprietatea” etc. nu pot fi termeni cu pretentii ontologice; că abia luatu’ lor în serios predispune la cazne inutile.

14/01/2009 at 09:58

incarcarea culturala nu presupune incarcarea de pe hartie; semnele se pot, si s’au facut, pe medii mult mai volatile; da’ observ ca de cand cu imperiile astea europene, numai ce sade scris pare sa stea de cultura; or io’s convins ca vorba bate insemnu’ pe hartie, sau cultura e aia in care ne petrecem, nu aia despre care se scrie conform regulilor mici ale unor triburi si mai mici.

N’am nimic impotriva amatorismului civic cata vreme e autentic, pen’c’am inteles pan’acu ca civicu’ nu ramane amatorist decat daca e batucit cu intentie acolo sau daca se lasa pe mana ideologiilor facute pe hartie de “specialisti” din nastere. cred ca eu (”eu”) sunt un bun exemplu de amator civic.

“insa lumea, societatea, ceilalti iti cer tot felul de lucruri, te solicita, afectiv si cum o mai fi. Mai conteaza ca ai un sine sau nu? Ei iti solicita tie. Asta e sinele.” nu’s de acord, asta NU e sinele, asta e obiectul fizic delimitat numit “eu”, corpu’ cu tot cu mintea si simturile; un fizician cere to felu’ de lucruri unei pietre, asta nu’nseamna ca piatra are un sine, inseamna ca piatra e o delimitare din spatiu cu anumite proprietati; asta is si “eu”, in primu’ rand o delimitare a spatiului cu anumite proprietati; o piatra lovita transmite sunetu’ rapid de la o margine la alta; un corp uman lovit nu transmite sunetu’ (rapid); o piatra are reactii la vocabularu’ potrivit asa cum omu’ are reactii la vocabularu potrivit.

omu’ si piatra is contexte in contexte.

14/01/2009 at 10:19

“Ceea ce incercam a spune e ca tu ramai tu, fara ca acest tu sa fie formal, sa poata fi definit.” asta nu’nseamna nimic, adica notiunea de “tu” sau “eu” poate fi neglijata fara probleme.

“Si ca esti individualizat prin aceea ca nu te poti sustrage nici intamplarilor tale si nici desemarilor de catre ceilalti ca fiind tu.” cazuram de acord, cred, ca “eu” is timpu’ petrecut, o istorie particulara de la nimic (un fel de zgomot fizic) la alt zgomot;

ca sa (nu) te poti sustrage intamplarilor trebuie sa poti enunta ce (nu) trebuia sa urmeze s’apoi sa pui in evidenta ca, uite, al dracu’, s’a sustras sau nu. da’ daca poti enunta corect ce trebuia sa urmeze, aia nu mai e o intamplare, s’atunci tot nu conteaza daca esti individualizat sau nu.

mai mult, te poti sustrage asteptarilor celorlalti: cu cat esti mai individualist, cu cat esti mai “eu”, cu atat te sustragi mai al dracu’; treaba care vine chiar in contra ideii ca daca esti individuat mergi in intampinarea asteptarilor.

deci insistenta asta sa proptim un “sine” indefinibil pt. fiecare, pe care sa’l cumintim si sa’l invatam ca “ete altu’”, mi se pare inutila, chiar futila rau.

nu mai bine gandim la “eu” ca la un cucui, ca bula prin lichid?

14/01/2009 at 11:27

vreau sa zic, aratam mai degraba ca intretaieri: suprapuneri de zone, curente;

mai mult, ce zice cuantica: daca doua “particule” s’au intalnit vreodata, raman “incilcite” dupa aia: pisti un foton aici iar unu care l’a cunoscut in trecut da’ care acuma’i cine stie unde reactioneaza instant; rezulta ca un foton are o gramada asociata de fotoni risipiti acu’ p’aiurea, da’ cu care a fost in contact candva; gramada aia de fotoni se poarta ca si cum ar fi identica cu fotonu’ in chestiune, e gramada duala fotonului.

s’acuma, cum “eu” is o gramada de “particule” la randu meu, inseamna c’am o zona duala asociata, risipita d’aiurea prin univers (poa’s’arate ca un şvaiţer, sau ca un bătător de ouă); ma ciupesti, subsuoara unei stele bâţâie instant la dracu’n praznic, ce sa mai vorbim de lucrurile di’mprejur, îs şi ele afectate rău.

nu’i păcat să insistăm pe săracu’ “sine”?

14/01/2009 at 18:40

“Piatra nu sufera, nu are libertate de decizie,nu intra in contexte la fel ca omul.” ba “sufera” in felu’ ei, ca are puncte in care reactioneaza; are libertate de decizie: acceasi ca a omului, tot de la cuantica vine: un om alege sa se faca birjar sau taietor de lemne, o piatra alege dac’o ia la stanga sau la dreapta cand o ia la vale; si iaca intra in contexte la fel ca omu’; drept ca piatra nu’si schimba forma de la sine, da’ nici omu’.

“Problema suferintei umane e cea pe care sinele tau nedefinibil, zburdalnic, deschis si in interactiune cu exteriorul nu vad cum o defineste si rezolva.” “sinele” asta, il numim asa doar pentru ca stam noi la masa si vorbim; da’ de rezolvat rezolva suferinta prin lipsa pt. ca suferinta se defineste fata de “sine”. daca sine nu e, suferinta nu e, si trecem la probleme reale 🙂
“Spui ca obtii astfel o iesire catre celalalt cat se poate de ecologica, contextuala si sociala.” exact, ba chiar nu merita numele “iesire catre celalalt”, asta o fi trairea, “timpu’ petrecut”.

“1. cum mai intervii si tu daca nu esti coagulat in nimic? cum iti faci alegerile alea de decid timpul tau? Liber sau determinat? Ca nu prea ai putea sa le faci liber, fiind prins in contexte.” pai liber absolut nu’i nimeni decat daca nu e deloc; la fel nici cel determinat absolut, ca nu’l lasa cuantica; s’atunci alegerile alea le fac din inertia istoriei proprii si a istoriei celorlalti, o comportare de sistem complex, adica nici asa, complet liber, nici asa, complet determinat. fiind prins in contexte inseamna fiind prins in natura, da’ prinderea asta nu e absolut determinista.

“2. daca sinele asta nu e nimic, sau e context, de ce mai dai o alternativa ecologica a eticii?”
e vorba de o alternativa ecologica la etica lu’ Levinas, a europenilor plini de "sine", de fapt cred, pan’la dovada contrara, ca e singura etica reala.

“Ce sa recunosti in celalalt? Contextul? Ce sa respecti? Ca e prea mobil pt asta.” daca mergi pe propunerea asta de etica contextuala, recunosti in celalat ce e si in “tine”: inertia istoriei, dreptu’ egal la a intampla; respecti ce respecti la tine, respecti ce recunosti la altu ca respecti la tine; mai mult, cred ca de fapt asta si facem in practica, desi teoriile etice actuale bat campii aiurea (d’acolo vine suferinta, “eu” si “tu” si cazna dintre noi).

“Pare o descriere perfect fizica a unui sistem natural. In fapt, tu trimiti la natural cand expui etica preferata de tine.
Insa nu e de ajuns. Ce e specific uman in toata treaba asta?” Intocmai, nimic nu e specific uman, de ce trebuie sa fie ceva specific uman aici? pt. ca exista sinele? 🙂 Daca niste europeni au facut scoala de la X proferand ca omu’i phaoleu, unic, exceptie, etc. atunci obligatia de a o dovedi (specificitatea umana) le sade lor in carca, nu mie.

eu vad in om calitati in grade/intensitati diferite fata de ale pietrei, pisicii; accidente ADN; europenii masoara diferenta in termeni de catedre si sforaiala.

“Pare o descriere perfect fizica a unui sistem natural. In fapt, tu trimiti la natural cand expui etica preferata de tine.” pe scurt, asa’i. si merem cu lama lu’ Occam: zici ca’i mai complicat decat atat, justifica de ce.

“Caz: parinti care tre sa-si creasca copiii din mai nimic (nu din ala de mai devreme, ci nimic economic). Parinti seriosi, 50 si, eventual disponibilizati, prea batrani pentru reconversie profesionala. Sunt si din astia.” spre aia ma’ndrept si io: am 45 ani si’mi asum ca “eu” sunt istoria mea, la fel si faptu’ ca intamplu’ si io nu numai imprejuru’; s’atunci: n’am puit pen’ca nu mi s’a parut ca+catedrele europene ofera vreo garantie desi Levinas a dat (inca) o etica; mai mult is pregatit sa’mi iau gatu’ cand istoria’mi devine atat de nenaturala incat as simti ca sufar. da vezi, cu asa conceptie despre “sine”, suferinta se lipeste greu ca n’are de cine.

Parintii aia de 50 ani de care zici au tacut cand trebuiau sa vorbeasca in comunism, nu s’au uitat in jur sa’nteleaga ce’i capitalismu’ care pica peste ei, n’au actionat semnificativ sa corecteze ceva; in schimb au puit fara grija, au crezut in sinele lor, sa’l poarte dara: suferinta vine doar daca sinele nu e un fenomen al naturii.
“Dar suferinta oamenilor aia unde se duce?” se raspandeste in istoriile celelalte: un motiv in plus sa criticam devreme orice etica si bazele ei (de ex. “sinele”);

“Poti tu sa-mi spui cum arata noptile pt oamenii astia? Sperantele lor? Poti tu sa-mi spui ca nefericirea indurata e insignifianta? Prea mobila pentru a fi surprinsa?” daca traiau dupa o morala contextuala probabil n’ajungeau aici, da’ au trait dupa o morala a sinelui, si nefericirea e pe masura. e o intuitie in fraza ta: nefericirea e la fel de intensa ca sinele. oricum nici fericirea nu e garantata: natura e plina de catastrofe; de ce’ar fi catastrofa “mea” mai catastrofa decat “a ta”?

“Ecologie, my ass. De unde sa vina o recunoastere de la sine si fara efort?” din educatie, ca educatia si reactia la ea is istoriile care suntem.

“Crezi ca punerea in discutie (publica, mass-media, societatea civila) trebuie facuta pe un discurs asemanator celui pe care l-ai avansat tu?” da, unde mai pui ca nu’i neaparat original, sigur are puncte comune cu budismu’; pan’acu’ au propus comunistii o “etica”, capitalistii o “etica”; da’ poate d’aia nu functioneaza etica asta pen’c’are pretentii pe care nu le dovedeste, ce’ar fi sa fim de acord cu o etica a fizicii (a naturii masurate), cel putin stim sigur ca stim despre ce vorbim si stim de unde nu mai stim despre ce vorbim.

“Sa zicem ca se indeplinesc acele actiuni. A primit suferinta acelora vreun raspuns?” Personal, cred ca cei de la varsta mea (inclusiv) in sus, educati in comunism, is terminati de gunoiu’ asta de sistem capitalist. Suferinta lor e binemeritata, ca n’au stiut sa tina ce’au primit, n’au stiut sa tina casa in care s’au nascut, n’au binevoit sa le pese de context, acu’ n’au decat sa’i salveze sinele lor extrem de bine definit.

“Marx spunea ca nu trebuie acuzat un om pentru infractiunile pe care le face, daca mediul din care provine e inuman si ca, in primul rand, ar trebui ca acel mediu social sa devina uman, sa fie facut uman.” de acord cu el; da’ daca pornim de la idei ca “sinele” atunci e o lupta continua sa faci un mediu social uman: cum ai lasat garda jos cum te’au napadit paduchii, vezi comunismu’ tarziu, vezi capitalismu’, vezi religia.

“In termenii tai, contextul in care se afla oamenii aceia trebuie facut viabil, dat fiind ca omul este context.
Guess what? Istoria ramane abator in felul acesta.” nu vad cum ai ajuns la concluzia asta, mai explica un pic.

“Stii ce e individualul? E faptul ca acele suferinte, ale acelor indivizi specifici conteaza pentru ca ei le-au suferit.” suferinta sinelui exista cata vreme sinele exista, s’atunci de ce’i ridicam statuie sinelui ca sa ridicam statuie suferintei? ei sunt istoria credintelor si alegerilor lor si suferinta e rezultatu’ istoriei lor particulare. iar istoria lor a putut fi atat de particulara pen’ ca n’au trait intr’un sistem in care sinele nu e acreditat la existenta.

“Ce explicatie “naturala” ai pentru Auschwitz? Contextul? Cum poate fi masurat ce s-a intamplat acolo?”
raspunsu’ actual: asa cum poate fi masurat ce se’ntampla azi in Palestina (niste englezi ticluiau harti prin estu’ mijlociu, niste evrei bogati au decis ca exista un sine national evreiesc, Sion; asa ajungem la harta in X a Palestinei desenata de UN; asa ajungem la statu’ national artificial (sinele national) impus peste umanu aflat la fata locului; din forma de X a hartii nu era greu sa vezi ce are sa urmeze: suferinta peste suferinta, ala “eu”, ala “eu”.

raspunsu’ alternativ: niste catedre germane au inventat un “sine”: rasa. d’aci au pornit la purificare pt. c’au crezut in catedre; la asta, in cazu’ evreilor, s’a adaugat o exacerbare, datorita evreilor insile: desi au parasit Palestina de mult, nu si’au parasit obiceiu’ de’a se intitula evrei, de a’si pastra “identitatea”; din cauza asta n’au capatat drepturi de pamant, de asta s’au apucat de bani si banci; de asta cei care le’au folosit priceperile i’au prigonit dupa aia sa scape de datorii; in Germania nazista a fost usor de localizat un tap ispasitor; si iaca asa ajungem la Auschwitz in mod “natural” de la “naturaletea” rasei si “naturaletea” credintei in “tine” cel specific: evreu etc.

mi’e din ce in ce mai clar la discutia asta ca “sinele”, individual sau national, e generator de suferinte si e generat de catedre si cantatori de curte.

19/01/2009 at 09:21

drept, contextu’ nu promite simplitate, da’ promite ca stim pana unde vorbim cu sens, ofera un vocabular adecvat naturii (si omului in ea). “sinele” (simplu sau nu) nu numai ca nu promite nimic, da’ prin lipsa de sens a punctului de start, nici o analiza ce porneste de la “sine” nu poate ajunge la ceva verosimil, natural, uman, inteligibil cel putin.

n’am cum sa’nteleg unde loveste Levinas, odata ce premisele de la care porneste (sinele) is fara de’nteles pt. mine.

daca s’tem de acord ca sinele si suferinta merg impreuna, atunci poate e ş’o relatie cauza-efect de vina, de fapt avem si motive sa ne asteptam la asta: cata vreme nu exista localitate in sens oricat de precis atunci orice delimitare a sinelui duce la o divergenta fata de contextu’ natural, divergenta care provoaca suferinta celui care’si solidifica iluzia de sine.

mai mult, n’ai cum sa’ti solidifici iluzia de sine, si, prin urmare, suferinta “proprie”, decat daca esti foarte absorbit, pe drum, de un “tine insuti” aparent, adica daca ignori contextu’ cu obstinatie. cine nu’i macar un pic atent la context isi merita din plin suferinta (un timp petrecut fals, zadarnic).

in fine, main-streamu’, azi, e individualismu’, care’si are radacinile intr’o falsa “existenta” a “sinelui”. intr’un fel individualismu’i ceva simplist natural, e intuitiv (asta’s io) si e aparent simplu: asta vreau asta fac; numa’ ca’i ca buruiana, creste oriunde da’ nu creste cum trebuie; fara oleaca de gradinarit de devreme, te insoteste ca râia.

ajutoru’ nu’i de dat la coada ci la cap: daca nu umbli la principiile societatii in care iti nasti odrasla, ca sa’i pregatesti un ajutor sistemic, degeaba te bagi s’ajuti pe cutare sau cutare.

adica degeaba dai 10 lei la f’un cersetor cand cauti justificari unei teorii a moralei care se bazeaza pe “sine”.

cum zicea cineva, degeaba incerci sa ucizi toate furnicile care ies de sub frigider, mai degraba fa curat dedesubt.

Comments are closed.