Discuţiile astea , despre copyright mă seacă, îs prea circulare, nesfârşite da’ tot pe loc:

Un ţăran culege 1kg de cartofi, e plătit cât face kilogramu’ şi dup’aia pa, gata, trebe sa mai scoată un kg de undeva altfel nu’i plăteşte nimeni un sfanţ.

Câţiva ingineri şi muncitori fac un pod, primesc un salariu pe contract, şi, după ce se termină podu’, gata, pa, mai vreţi bani, faceţi alt pod.

Ce’ar fi să se instituie un copyright pe cartofi şi pe pod: odată ce’ai mâncat cartofu’ plăteşti ţăranului sau inginerului până crăpi, c’altfel ai fi crăpat oricum. Nu sună de pe lumea asta, eh?

Acuma, în economia modernă, e chestia asta cu intangibilele. Mişto de lucrat cu intangibilele, mânci câteva kg de cartofi pe care, drept, le plăteşti, treci de câteva ori pe pod, pe care nu’l plăteşti că se descurcă el ingineru’, că’i băiat deştept, mai pierzi vremea unuia sau altuia până’ţi aduni inspiraţia, şi bang, copyright. Care pune mâna, să platească, cine se uită, să plătească, cine vorbeşte despre, să plătească, mă rog, iaca ce scrie la lege, în esenţă că ai obligaţii faţă de autor pe toată viaţa, plus 70 ani faţă de moştenitori!

Nu frate, nu’i drept. De plătit e de plătit suportu’ fizic al scriiturii, editurii, pt. fiecare exemplar. Mai rămâne de plătit autorului intangibilului să’şi mai poată cumpăra cartofi şi când nu e inspirat, ok, asta ar însemna, să zicem, f’o 10-15 ani. De ce 10-15, păi să zicem c’ai nevoie d’un an doi să’i dai o formă intangibilului, mai ai un an doi răgaz să vezi de’ţi mai vine ceva pe ţeavă, şi de nu, cu restu’ de 6-11 ani te respecializezi.

Cam atât, după max 15 ani, orice intangibil ar trebui să devină proprietate publică, adică şade în bibliotecă sau pe web şi e distribuit electronic către toată lumea, statu’ trebuie obligat să facă asta, altfel începe să coste cât nu face: nu mai poate crea unu’ sau altu’ că cellalt a pronunţat ceva similar deja, avocaţi, legi, pârnăi, criminali, înjurături, băi, mă laşi?

Recapitulez:
- editura vinde un produs fizic, cartea, care costă precum cartofu’, la bucată, trebe plătit ca atare, la bucată;
- editoru’şi vinde munca de inginerie a textului, layout, alea; asta se plăteşte odată pe publicare/instanţiere, precum podu’;
- autoru’şi vinde munca pe copyright limitat la 15 ani, adică

• orice alt (web)editor care mai vrea să’l publice într’o formă care are preţ (cerut receptorului) în bani, trebe să’i plătească autorului;
• cine’l publică pe gratis, însă, n’are de ce să’i plătească nimic, că’i face de fapt reclamă, îi măreşte piaţa potenţială tangibilă şi piaţa actuală intangibilă pe banii proprii. (re)publicarea asta e gratuită pentru receptori, deşi se face cu un cost pentru cei ce’o fac: biblioteca are un cost, deşi minimal, un website care distribuie gratis o copie a creaţiei, şi nu cere bani pe asta, costă de asemenea, deşi costu’ nu’i transferat receptorului, cu alte cuvinte cel ce răspândeşte în felu’ ăsta creaţia plăteşte el însuşi şi poate avea drept efect natural o creştere a numărului de potenţiali cumpărători ai creaţiei de la sursă, într’o instanţă tangibilă (cartea).
  Dacă cititorii potenţiali îs prea săraci azi să plătească tangibilul (cartea) da’ curioşi să citească, măcar devin mai inteligenţi social, şi ăsta e tot un beneficiu, ecologic, să’i zicem, pt. autor; mai târziu, când şi dac’or avea bani, or să cumpere o ediţie tangibilă măcar pt. c’au aflat că există.

Oricum, după 15 ani de la publicarea primei instanţe, orice obligaţie faţă de oricine ar trebui să dispară; în afară de bibliotecile care trebuie să păstreze o copie a primei instanţieri.

În fine, mi’e clar că autorii care (se fac că) nu înţeleg distribuirea copiilor operelor lor (după expirarea rezonabilă, de 10-15 ani, a copyrightului ) pe net ca pe o binefacere (lor şi societăţii), au produs doar ca să mănânce, nu ca s’adauge la spiritu’ lumii, adică nu comit un act de cultură ci unul ordinar, ca scobitu’n nas, sau încheiatu’ la şireturi, mă rog, sau crescutu’ de cartofi (da’ cu mâinile mai curate, mă’nţelegi), pe scurt, o slujbă mai albă la guler. Nimic rău în asta, da’ atunci genu’ ăsta de autori n’are nici o poziţie specială în cultură faţă de ingineru’ sau agricultoru’ de mai sus, ei rămân doar industriaşi/comercianţi ordinari ai literei/simbolului/interpretării, circarii zilei, o instituţie a distracţiei.

Şi uite’aşa, legea copyrightului, la noi, ca oriunde în capitalism, înfige autorului propriul deşt în nas şi complică lucrurile prin faptu’ că toţi cei implicaţi îs liberi să pretindă şi ei o bucăţică: cine le’a plătit ziua la toţi vorbitorii în cauză? cititorii, în cele din urmă, aşa’i? Între timp orice creaţie e obscurată de discuţiile despre copyright, şi e cu mult mai puţin accesibilă decât merită şi poate, azi.

Când autorii vor să’şi extindă copyrightu’, nu fac altceva decât să ajute editurile să’şi controleze piaţa: în era Internetului, producerea de intangibile e o tentaţie mare, oricine are să se simtă dator să’ncerce, ş’atunci, toţi producătorii de intangibile vor fi în competiţie pe platforma editurilor, iar editurile pot să’şi impună proporţia de profit în defavoarea autorilor. Dacă copyrightu’ ar expira în 15 ani, editurile ar intra atunci în competiţie cu copiile gratis: publicarea după aia are să fie extrem de selectivă, societatea beneficiază prin faptu’ că’i mai puţin zgomot pe hârtie. Mai bună d’atât, pt. autori şi receptori, nu e decât varianta în care editurile ar fi exclusiv publice (de Stat), şi se obligă să plătească autorii cât trăiesc; da’ varianta asta are alte trei probleme practice majore:

1. cum să poţi justifica de ce un anume tip de activitate (publicarea de cărţi) n’are voie să fie practicat liber de oricine;
2. e mult de lucru pe tema calităţii şi tehnicii de publicare aferente, şi
3. nu’i clar cum poţi s’asiguri o selecţie de calitate, de fapt e aproape imposibil: orice instituţionalizare a selecţiei naşte o cultură pitică şi conformistă.

În fine, discuţiile astea despre copyright o să moară natural în curând, loalaltă cu slujbele aferente: comunicarea pe net (cum e blogu’ azi) impune o economie a vorbei ajustată pe autor: pe net scrii când te doare sau te bucuri, când ieşi din cenuşiu, din timpu’ mecanic; de asta, comunicarea pe net tinde spre autentic, orice încercare de instituţionalizare (sau simulare) a comunicării pe net are un destin nul, şi cine o să mai piardă timpu’ cu arta de fiţă dacă nu mai aduce nici o sarma pe masă? o să rămână doar arta universală, sau, măcar, autentică; restu’ o să rămână marginal culturii dacă nu ignorat, adică pierdut.

Până atunci, nici un “specialist în intangibile” care vrea copyright mai lung de 15 ani n’o să mă convingă că are vreo legătură mai strânsă cu cultura/spiritu’ decât oricare alt cetăţean, în schimb, mă convinge că’l chinuie acelaşi lucru ca pe omu’-tramvai, anume că meseria’i nu se dovedeşte azi a fi bănoasă, şi face tot ca omu-tramvai: continuă a trage, a pagubă, la loterie, poate s’o scoate.

This entry was posted on Tuesday, November 6th, 2007 at 10:14 pm and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.