Ca să vezi unde dai, şi unde crapă, în primele pagini de Eurotaoism (Sloterdijk), autoru’ notează că, în postmodernitate, un fel de a doua natură e creată inadvertent şi evoluează independent de ce proiectăm noi, de aşteptările noastre.

Nu ştiu încă ce’ar’să zică mai departe Peter, da’ avui o revelaţie deja: câtă vreme delegi pe cineva să’ţi administreze banii cu profit, nu faci decât să laşi responsabilitatea ta naturală faţă de consecinţele actelor tale în mâinile altora; mâini în care responsabilitatea asta dispare (altele’s priorităţile celor ce lucrează cu resursele altora, sau fac managementu’ lor). Iaca o realitate ce prin definiţie îţi scapă din mână, ba devine şi autonomă de la o vârstă’ncolo.

Corporaţia e un mecanism de delegare a responsabilităţii, un fel de comunism în mic, sau tribalism în mare. Habar n’ai tu, investitor în corporaţii, pe unde umblă banii tăi şi câtă mizerie creează ei printre vecini, şi’n cele din urmă, sau chiar prin asta, ţie de asemenea. E o diferenţă esenţială între a finanţa dezvoltarea magazinului din colţ, şi a’ţi depune banii în mâna unui manager de portofoliu, a unei bănci, care se grăbeşte să creeze o industrie a profitului, independentă de magazinu’ de care’ţi pasă, ba chiar întru desfiinţarea lui: un magazin mic nu oferă prea multe garanţii de creştere.

Corporaţia n’are cum fi decât un simbol al iresponsabilităţii, tale.

Aaa, îţi zici, mai e până să am eu manager de portofoliu cu cinzeaca mea de euroi ca masă de manevră. Ba, zic, ai credit? Ai un fel de manager de portofoliu, lăcomia ta te’a angajat deja să finanţezi te miri ce, şi fără să vrei, pe următoru’ deceniu. N’ai încă credit? Tot lăcomia ta te’a împins să cumperi de la o corporaţie, la un preţ mai mic (cât să’ţi cumperi o turtă dulce), şi ăla de la magazinu’ din colţ n’are s’o ducă mult. După ce’a dispărut ăla micu’, ce’are să facă corporaţia? Are să’şi maximizeze profitu’ de data asta în lipsa concurenţei, adică n’o să ai de ales decât între corporaţie şi corporaţie. N’o să te’ntrebe nimeni dacă vrei sandale din piele, de plimbăreţ; o să găseşti acelaşi tip de la Atena pînă’n Londra, cu o ţesătură neagră de doi bani pe dinăuntru; sandale de purtat în maşină pen’că, nu’i aşa, ţi’ai luat şi maşină. Ah, pardon, n’ai maşină, păcat, c’avem nişte sandale exact pe măsura ta, da’ţi putem oferi un credit, să’ţi iei şi maşină pe potrivă.

Să mai pomenesc despre ce atitudine îţi poţi permite să ai când, angajat fiind undeva, ai un credit de plătit în primu’ rând, sau chiria pe care un alt lacom cu vederea scurtă a mărit’o peste salariu’ mediu pe economie?

This entry was posted on Wednesday, August 23rd, 2006 at 11:41 am and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.