Acu’ f’o 2 ani, când încă plănuiam să vin în România să fac biblioteci digitale pt. public, cumpărai la o gheretă din Brăila un număr dintr’o revistă pe nume “Cultura”, şi găsii un pamflet mic, ca o manea cu suedeze, la adresa netului şi cum că ce păţim dacă ne băgăm nasu’ntr’aşa un lucru neîngeresc, semnat Pleşu.

Cum, tot atunci, aveam deja vârsta de netizen de 9 anişori, rămăsei nemulţumit că articlu’ d’lui Pleşu semăna la conţinut cu zisa unei tanti din Pittsburgh, fostă coafeză prin Franţa, măritată dup’un american de succes, ce’şi deschidea o galerie de artă, de plictiseală, în Lawrenceville (un cartier mai ieftin din fostu’ oraş): am auzit că Internetu’ dă boală mintală; deşi semnataru’ fu’ ministru cultural cam atunci când netu’ lipea deja oameni de pe’aiurea, Românica inclusiv.

Acu’ recidivează cu o notă inspirată d’un coleg de vârstă mentală, cu aceeaşi trepidaţie molcomă cu care elefanţii se recunosc şi s’adună fund în fund cu faţa la necunoscut.

Recunosc ticul verbal al intelectualului pe ştat (surtucar, zicea cineva) ce nu’şi asumă de fapt nimic: “Se intră, fără violenţă, în spaţiul tău intim, se lucrează, în filigran, …” “Nu se urmăreşte ceva anume. Se încurajează, pur şi simplu, o nonşalanţă fără chip…”. Impersonalul “se” având rol de ridicare a mediocrităţii la rang de ambiguu. Cine dom’ne? Care, mă rog? Supt scuza, dacă nu acoperirea, că’i notă berlineză, autoru’şi scrie singur pe frunte că n’a păşit în secolu’ prezent şi se prezintă cu totul ridicol netizenilor.

E un anumit regret, comun cu al altora obişnuiţi să predice la gură cască şi mai ales tăcută, că pleacă lumea de la taraba lui; că netu’i lasă omului, aşa cum e el, oarecare, loc să şi scrie nu doar s’asculte.

Netu’i locu’n care omu’i încurajat să fie conştient de el însuşi: e lăsat să observe şi să se observe, poate asculta şi poate replica, poate veni şi pleca fără să plătească juma’ de salariu p’o carte sau fără să fie obligat să bea suc în picioare în faţa librăriei, la te miri ce eveniment de boit profanu’n sacru.

Pe scurt, d’le Pleşu, netizenu’ trăieşte că a fi intelectual nu e o profesie, e condiţia umanului. Orchestra matale n’a cântat cu’atâta har să se compare cu ce’i Netu’, şi asta nu doar pt. c’a trebuit să’şi care şi scaunele de la o expresie la alta.

Şi mai simplu: blogul e un spaţiu cultural cu slabă rezistenţă la individ şi cu măcar un ordin de mărime mai bine pregătit pentru comunicare bidirecţională (publicare, impact, reacţii) decât structurile din jurul editurilor-tipografiilor (ce’i drept, astea din urmă’s mai potrivite pt. băut cafea împreună cu amicii, aceiaşi de decenii).

This entry was posted on Monday, August 7th, 2006 at 11:21 pm and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.