Argumentul că preţurile în Romania trebuie să se alinie cu cele din Uniunea Europeană e fals. Sigur că doar cei ce vând (sau cei ce’i ajută să) sunt interesaţi să spună asta: dacă pot convinge profitul lor creşte.

E fals pt. că singura bază raţională de discuţie e salariul mediu pe economie, sau, poate, o cifră şi mai oficială: venitul brut pe căciulă (GDP). Asta e singura resursă care pune piaţa în mişcare sau o blochează.

De exemplu, pe piaţa apartamentelor, cică preţurile medii sunt de 50-60000 euro la 3 camere. Gargară, numai un rechin ar da atât, şi asta numai dacă are un plan de câştigat mult mai mult de atât după achiziţie.

Bazele de date româneşti despre apartamente spun multe:
1. raportul între numărul de oferte de vânzare şi numărul de oferte pt. cumpărare e 100/1, adică piaţa nu există, cred şi eu.
2. există oferte false: anunţ vechi de o lună: “cumpăr cu 65000 euro apartament în Berceni/Bucureşti”; hai lasă’mă, între timp vârful distribuţiei “preţurilor de vânzare” listate a căzut cu 10000 de euro, de la 50-60000 la 40-50000 doar în 3 săptămâni.
Ofertele false de cumpărare au rostu’ să menţină aparenţa preţurilor ridicate. Probabil anunţul de mai sus a fost postat de un manager disperat de la o agenţie imobiliară, care şi’a uitat minciuna :).

Se poate totuşi estima un preţ, pe baza unui raţionament simplu: GDP în Franţa e 25000 euro/an, GDP în Romania e 2500 euro/an (estimare optimistă). Cam ăsta’i raportu’ntre resursele noastre şi ale lor: 10. Salariile medii sunt într’un raport aproximativ de 1200/150 euro/luna, adică 8.

În medie, un apartament de 2 camere într’un cartier relativ (adică nu ultra) central din Paris costă 150000 euro.
Cât ar trebui să coste atunci, în medie, un apartament de 2 camere într’o zonă relativ centrală din Bucureşti (au cam aceeaşi suprafaţă)? Clar că de 8-10 ori mai puţin: adică undeva între 15-18000 euro.

Puteţi să calculaţi şi singuri, luînd drept exemplu orice piaţă europeană (Franţa e aproape de media pe U.E.).
Oricine vine cu altă estimare, pretins mai realistă, descrie de fapt ce ar vrea să fie, nu ce este de fapt, şi n’are legătură cu resursele cumpărătorilor.

Apartenenţa la U.E. nu promite direct nici creşterea GDP nici creşterea salariului mediu pe economie. Dac’ajută, tot GDP sau salariul mediu e la baza oricărei discuţii despre piaţă.

Morala:
- pentru cei ce se gândesc să’şi vândă apartamentul: să nu’şi facă iluzii, deşi agenţiile imobiliare au tot interesul să le întreţină (dacă o agenţie reuşeşte să facă o singură tranzacţie la preţ de 3 ori mai mare decât cel de fapt, îşi poate permite s’o aştepte pe următoarea, în timp ce proprietarii interesaţi să’şi vândă casa visează mălaiul pe propria cheltuială);
o posibilitate rezonabilă de a sări peste piedica pusă de intermediari e să puneţi anunţuri pe stâlpi, unde e legal, sau să v’anunţaţi prietenii şi colegii ce’aveţi de vândut;
nu plecaţi urechea la zvonurile agenţilor imobiliari, întrebaţi mai degrabă pe vecinu’ notar, care oficializează tranzacţiile reale şi’i cam singuru’ care’a auzit de vreun preţ plătit cu adevărat;
- pentru agenţiile imobiliare: dac’aţi reuşit să trageţi un tun, două, e cazul să vă consideraţi norocoşi, da’i cazu’ să’nţelegeţi odată ca o afacere profitabilă pe termen lung şi stabilă nu se clădeşte pe tunuri; încetaţi să răspândiţi zvonuri şi cereţi notarilor să informeze publicul care e cuantumul şi numărul tranzacţiilor reale;
- pentru cei ce vor să’şi cumpere un apartament: preţurile sunt umflate de 3 ori acum, adică anunţurile de vânzare sunt anunţuri echivalente cu “poate pică ceva”, nu sunt intenţii reale de vânzare ci trageri la loz în plic; atenţie de asemenea la zvonurile agenţilor imobiliari.

This entry was posted on Sunday, July 24th, 2005 at 5:18 pm and is filed under humanist. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.